1617-2017: 400 de ani de carismă vincenţiană (II)
Sfântul Vincenţiu de Paul s-a născut în anul 1581 în Franţa. Copilăria şi-a petrecut-o ajutându-şi părinţii la munca câmpului şi la creşterea animalelor, văzând astfel sărăcia mai întâi din interior, în familia sa.
La 14 ani îşi începe pregătirea pentru preoţie, la Colegiul Franciscan din Dax, iar în anul 1600 este sfinţit preot.
În urmă cu 400 de ani, în anul 1617, Dumnezeu îl alege pentru a fi apostolul iubirii aproapelui. La începutul anului printr-o spovadă şi o predică la Folleville, descoperă sărăcia spirituală a poporului francez. După şase luni, în august, îl vom găsi pe sfântul Vincenţiu la Chatillon.
Ajuns în parohie, sfântul Vincenţiu începe să lucreze şi, la douăzeci de zile de la sosirea sa, un al doilea eveniment, în aparenţă la fel de banal precum cel de la Folleville, îl provoacă şi îl ajută să descopere mai bine ceea ce vrea Dumnezeu de la el. Sfântul Vincenţiu povesteşte: "Eram paroh într-o mică parohie, deşi nu eram vrednic. Cineva a venit să mă anunţe că un biet om bolnav se află într-o situaţie foarte grea, într-o şură săracă, şi aceasta, când eram pe punctul de a merge să fac anunţurile (duminicale). Mi s-a vorbit despre boala şi sărăcia lui, în aşa fel încât, cuprins de milă, l-am recomandat cu atâta insistenţă şi cu atâta putere, că toate doamnele au fost impresionate".
Ca paroh al acestei comunităţi, sfântul Vincenţiu ia cunoştinţă de abandonarea materială, de părăsirea săracului de către societate şi devine conştient că această părăsire materială priveşte în mod direct Biserica şi pe preoţi, care nu se mai pot mărgini doar la evanghelizare. Acest lucru a lăsat o impresie adâncă în sufletul lui. De acum înainte, două cuvinte vor reveni constant pe buzele sfântului Vincenţiu: sufleteşte şi trupeşte, două cuvinte care devin pentru el de nedespărţit. Trei zile mai târziu, sfântul Vincenţiu a citit în faţa mai multor femei un text care constituie un program de ajutorare a săracilor. Textul a devenit fundamental pentru Confreria Carităţii, cea dintâi operă fondată de sfântul Vincenţiu. Acest text este îmbunătăţit în permanenţă şi pe 8 decembrie apare Regulamentul Confreriei de caritate din Chatillon.
Doamnele de Caritate au jucat un rol important în atenuarea sărăciei din a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi au ajutat femeile din societatea privilegiată să-şi asume roluri-cheie în asistenţa publică dezvoltată în Franţa. Din anul 1971, Doamnele de Caritate se numesc AIC (Asociaţia Internaţională de Caritate). 13.000 de femei din 53 de ţări din Asia, Europa, Africa, America Latină şi SUA slujesc persoanele afectate de sărăcie şi nedreptate (80% din beneficiari sunt femei şi copii). În martie 2017, la întâlnirea cu membrii AIC, papa spune despre confraternităţile carităţii că s-au născut din tandreţea şi compasiunea sfântului Vincenţiu pentru săraci şi marginalizaţi. "Munca sa cu ei a dorit să reflecte bunătatea lui Dumnezeu faţă de făpturile sale şi a văzut săracul ca reprezentativ pentru Isus Cristos, ca membru al trupului său suferind, a înţeles că şi săracii sunt chemaţi să edifice Biserica şi să ne convertească".
Anul 1617 este anul în care se realizează o mare cotitură în viaţa de preot a sfântului Vincenţiu. În acest an el începe să se îndrepte cu predilecţie spre cei săraci.
Exemplul său va inspira ulterior multe mişcări şi asociaţii care îşi vor întemeia apostolatul pe carisma sa.
Ana Doboș
