CONGREGAZIONE DELLA MISSIONE CURIA GENERALIZIA Via dei Capasso, 30 00164 Roma – Italia
TIMPUL ADVETULUI 2012 Urmarea lui Cristos și carisma noastră
« Iată modul evanghelizării... ca adevărul să devină în mine caritate și caritatea să-l aprindă ca foc pe celălalt. Numai în această aprindere a celuilalt prin flacăra carității noastre crește realmente evanghelizarea, prezența Evangheliei, care nu mai este numai cuvânt ci realitate trăită.» - Intervenţia Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea la prima întâlnire din cadrul Sinodului Episcopilor dedicat noii evanghelizări luni, 8 octombrie 2012.
Tuturor membrilor Familiei Vincențiene ,
Dragi frați și surori,
Harul și pacea lui Isus să umple inimile voastre acum și întotdeauna!
Am participat, nu de mult, ca delegat la Sinodul dedicat noii evanghelizări, care a concis cu începutul Anului Credinței, pentru a sărbători cincizeci de ani de la Conciliul Vatican II. Așa după cum a precizat sfântul Părinte în citatul de mai sus, «prezența Evangheliei» este, în același timp dar și provocare pentru toți aceia care vor să-l urmeze pe Isus după modelul Sfântului Vincențiu de Paul. Este un dar pe care Isus, Cuvântul întrupat, nu l-a dăruit. Provocare consistă în faptul de a o transforma în «realitate trăită» prin slujirea săracilor lui Dumnezeu, domnii și stăpânii noștri. Timpul Adventului ne oferă ocazia să medităm la frumusețea, misterul și responsabilitatea de neimaginat pe care ne-a dă vocația de creștin ce urmează carisma vincențiană. Adventul ne oferă patru căi diferite, prezentate de liturghie dar și de etapele vieții noastre de ucenici ai lui Cristos.
Un timp de teamă și nesiguranță
Lumea actuală este plină de teamă și incertitudini de toate tipurile: economice, etice, sociale și personale. Războaiele, conflictele armate și catastrofele naturale provoacă, la rândul lor, sărăcie, foamete, oameni fără locuințe și mizerii umane; nu putem întocmi o listă precisă. Oricât de alarmantă și tulburătoare ar fi lumea de astăzi, textele Scripturii din prima duminică din Advent ne amintesc că situații asemănătoare au mai existat: « Și vor fi semne în soare, în lună și în stele, iar pe pământ popoarele vor fi îngrozite… oamenilor li se vor tăia răsuflarea de groază în așteptarea celor ce se vor întâmpla în lume. » (Lc 21, 25-26).
Fondatorii noștri, Sfântul Vincențiu și Sfânta Luiza, s-au confruntat și ei în viața lor cu provocări catastrofice: război, foamete, boli, disprețuirea săracilor, ignoranța și indiferența față de practicarea credinței catolice atât din partea clericilor cât și a laicilor. Ce răspuns au dat în fața acestor încercări și tulburări?
Cred că răspunsul îl putem găsi în același text din evanghelia din prima duminică din Advent: « Când vor începe să se întâmple acestea, sculați-vă și ridicați-vă capul pentru că se apropie eliberarea voastră… Aveți grijă de voi înșivă ca nu cumva inimile voastre să se îngreuieze în necumpătare […] Vegheați, așadar, în orice moment și rugați-vă. » (Lc 21, 28, 34-36).
Învățând să-l cunoască mai bine pe Isus prin meditarea Cuvântului și primirea Euharistiei, Vincențiu și Luiza l-au pus pe Cristos în centrul inimii și vieții lor. Isus i-a alinat în neliniștea lor și i-a provocat să trăiască Evanghelia într-un mod dinamic și profetic.
Prin practicarea carismei de caritate dată nouă acum mai bine de 350 de ani, noi continuăm drumul început de fondatori. Adventul să fie momentul în care să-l căutăm pe Cristos prezent în Cuvânt și sacramente, cu credința că Dumnezeu « va face judecată și dreptate pe pământ » (Ier 23, 5). Avându-l ca fundament principal pe Emanuel, Dumnezeu-cu noi, vom putea « să creștem și să prisosim în iubire unii față de alții și față de toți… ca [El]să întărească inimile voastre, așa încât să fiți fără prihană înaintea lui Dumnezeu. » (1 Tes 3, 12-13).
Un timp de conștientizare și așteptare
În mijlocul ambiguităților din viața noastră, Adventul ne oferă conștientizarea unei așteptări ce garantează venirea Domnului în mijlocul nostru. Adventul reprezintă un timp pentru început și un timp pentru sfârșit: un nou an liturgic și sfârșitul anului civil. Însă, noi, creștinii, suntem conștienți că dincolo de chronos, această perioadă de începuturi și sfârșituri, Adventul ne descoperă un adevărat kairos: prin Întrupare, Dumnezeu este mereu cu noi. Profetul Baruh ne amintește că trebuie să fim oameni care «se bucură că Dumnezeu și-a adus aminte de ei. » (Ba 5, 5). Indiferent cum a fost pentru noi acest an, Dumnezeu ne cheamă la o iubire și mai mare.
Vocea profetică a lui Ioan Botezătorul reaprinde conștiința și așteptarea venirii Dumnezeului lui Israel. Ioan predica «botezul pocăinței spre iertarea păcatelor… glasul celui care strigă în pustiu: Pregătiți calea Domnului, faceți drepte cărările lui.» (Lc 3, 2-3). Ioan, profetul Împărăției lui Dumnezeu, vorbea de venirea lui Mesia și ducea o viață de asceză și centrată pe Isus. Adventul, datorită frumuseții Scripturii, lecturile și imnurile ce ne trezesc inima spre îndurarea lui Dumnezeu, ne ajută să ne îndreptăm privirea spre Fiul unic născut din Tatăl.
Asceza din timpul Adventului ne îndreaptă privirea spre Isus, «Dumnezeu cu noi», așa cum au făcut Vicențiu și Luiza. Isus era «totul» pentru ei. Vincențiu își încuraja ucenicii «să fim persoane interioare pentru ca Isus Cristos să domnească în noi… Să căutăm slava lui Dumnezeu, să cutăm împărăția lui Isus Cristos.» (Coste XII, pp. 131-32). Vincențiu și Luiza, slujindu-l pe Cristos în cei săraci, au făcut ca împărăția lui Dumnezeu să vină pe pământ. Adventul ne pregătește să facem și noi la fel.
O chemare la convertire la Cristos și la carisma noastră
Adventul ne ajută să trecem de la teamă la așteptare, și deschide o breșă în viața și inima noastră pentru ca Isus să poată intra. Dacă vom acționa astfel, în timp ce Isus ne revelează cu blândețe modul nou de a trăi adevărurile evanghelice, ne vom reîntâlni cu misterul convertirii. Astfel, cuvintele sfântului Paul vor avea o nouă semnificație pentru noi: «Bucurați-vă mereu în Domnul! Iarăși vă spun: bucurați-vă! Bunăvoința voastră să fie cunoscută tuturor oamenilor. Domnul este aproape. » (Fil 4, 4-5). Această apropiere reprezintă preludiu convertirii la Cristos și ne cere să luăm o decizie: spre cine și spre ce este centrată inima mea?
Evanghelia din duminica « Gaudete » ne prezintă prima fervoare a tuturor acelora a căror inima a fost atinsă de cuvintele lui Ioan Botezătorul și care erau gata să se convertească. Sfântul Luca ne spune că deși mulțimea era foarte diferită, alcătuită atât din oameni obișnuiți cât și din vameși și soldați, toți puneau aceeași întrebare: « Atunci ce trebuie să facem?» (Lc 3, 10). Răspunsul dat de Ioan era simplu și direct: împărțiți tot ce aveți cu cei care au nevoie; nu pretindeți mai mult decât ceea ce a fost fixat pentru voi; nu maltratați și nu acuzați pe nimeni pe nedrept; fiți mulțumiți cu solda voastră. (Cf. Lc 3, 11-15). Chemarea la convertire adresată de Ioan nu se reduce la o scufundare în Iordan și o scurtă senzație de pace. Dimpotrivă, acest apel conduce la Isus și la o relație nouă și dinamică cu Dumnezeu și cu aproapele.
Fondatorii noștri au avut «momentele lor de convertire »: experiența spirituală din duminica Rusaliilor, pentru Luiza și întâlnirile de la Châtillon și Folleville pentru Vincențiu. Amândoi au înțeles că urmarea lui Cristos nu se găsește în practici ezoterice, nici în doctrine religioase abstracte, ci în slujirea celuilalt ca și cum ar fi însuși Domnul nostru Isus. Luiza scria: «În timpul meditație, mai mult am contemplat decât am reflectat, și am simțit o mare atracție către sfânta omenire a Domnului nostru, cu dorința de a-l cinsti și imita cât de mult posibil în persoana săracilor și în tot aproapele meu.» (Ste Louise, Ecrits Spirituels, A. 26, p. 809).
Carisma vincențiană care ne inspiră și conduce astăzi provine din convertirea la Cristos a fondatorilor și dorința lor de a-și pune zilnic întreaga viață în această credință. Adventul ne permite să restabilim legătura cu carisma și să trăim ca « împuterniciți ai lui Cristos »(2 Co 5, 20). Vincențiu amintea primilor ucenici: « Or, pentru a începe bine sau pentru a termina bine, amintiți-vă că trebuie să acționați în spiritul Domnului nostru, să uniți faptele voastre cu ale sale și, oferindu-le pentru mai marea sa glorie, să le dați un scop cu totul nobil și divin. » (St Vincent, Coste V, pp. 456-457).
Un timp pentru fapte mântuitoare
Dacă lăsăm ca timpul Adventului să ne reînnoiască în iubirea și îndurarea lui Isus, atunci ne vom putea dedica în întregime carismei vincențiene. Într-o scrisoare precedentă adresată Familiei Vincențiene, am sugerat această temă pentru ameliorarea colaborării: « Să lucrăm împreună la răspândirea Evangheliei și să dăm viață săracilor » (Iunie 2012). Asemenea Carismei, spiritualitatea vincențiană este concretă și realizabilă. Acesta a fost gândul genial al lui Vincențiu și Luiza: l-au văzut pe Cristos în săraci și pe săraci în Cristos. Trebuie să lucrăm împreună pentru a răspândi, în contextul actual, această carismă a carității.
Atât spiritualitatea vincențiană cât și Adventul ne amintesc că cea ce căutăm pentru noi și pentru cei pe care-i slujim nu este doar mângâiere trecătoare, ci o acțiune mântuitoare. Textele sacre din perioada Adventului pun în valoare rolul extraordinar jucat, în istoria mântuirii, de oameni simpli chemați de Dumnezeu: Ioan Botezătorul, Maria, Elisabeta și Iosif. Prin deschiderea față de voința lui Dumnezeu, Fecioara Maria și-a acceptat rolul de mamă a Mântuitorului, în acțiunea mântuitoare a lui Dumnezeu, arătându-ne astfel o cale sigură de credință și fidelitate. Nu este de mirare că Elisabeta i-a spus Mariei sosită în vizită: «Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul sânului tău!... fericită aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul! » (Lc 1, 42-45). Mărturia Mariei, precum și toate relatările din Advent, ne pot ajuta să aprofundăm harul lui Dumnezeu în noi însușindu-ne aceste relatări aducătoare de mântuire.
Familia vincențiană este formată din membri cu o credință puternică și care participă la misiunea de evanghelizare a săracilor. Toți suntem chemați să fim misionari care trăiesc Vestea cea Bună. Anul trecut am fost în Filipine pentru a sărbători 150 de ani de la sosirea în această țară a Congregației Misiunii și Fiicelor Carității. Imaginea de pe prima pagină a acestei scrisori este luată dintr-o piesă de teatru intitulată « San Vicente : A Zarswela », regizată la Universitatea Adamson cu ocazia acestor evenimente deosebite. În timp ce mă bucuram de această reprezentație deosebită a istoriei noastre și a misiunii în Filipine, am simțit o mare recunoștință față de nenumăratele sacrificii făcute de primii misionari, lazariști și Fiice ale Carității, originari din Spania, veniți în această țară. Pentru mine era evident că această «regiune de misiune» s-a dezvoltat devenind astăzi o comunitate dinamică cu misiuni proprii.
Adventul ne amintește că lucrarea lui Dumnezeu continuă într-un mod nou în fiecare an, în fiecare dintre noi, indiferent de vârsta sau statutul de viață pe care le avem. Noua evanghelizare începe cu fiecare dintre noi! Să intrăm în acest timp de har cu sufletul și inima deschise, eliberându-ne de teamă și grijile vieții pentru a intra în comuniune mai profundă cu Cristos și o angajare reînnoită în carisma vincențiană. În spiritul lui Isus și al sfinților noștri fondatori vă cer din nou: «Să lucrăm împreună la răspândirea Evangheliei și să dăm viață săracilor »
Îl rog pe Domnul nostru Isus să vă binecuvânteze din belșug în acest timp de Advent și Crăciun
Fratele vostru în sfântul Vincențiu
G. Gregory Gay, C.M.
Superior general
traducere sora Magdalena
