Luiza de Marillac s-a născut în secolul al XVII-lea, însă viața ei nu este foarte diferită de ceea ce trăim în zilele noastre. În mijlocul încercărilor și a dificultăților, Luiza a lăsat ca lumina lui Dumnezeu să pătrundă încetul cu încetul în inima ei.
Luiza de Marillac s-a născut pe 12 august 1591 într-o familie nobilă. Mai mulți membri ai familiei au ocupat importante posturi în timpul domniei lui Ludovic al XIII-lea. În 1629 unchiul său Michel devine ministru de interne și va participa la tentativa de înlăturare a ministrului Richelieu. Din această cauză va fi judecat și închis în cetatea Châteaudun unde va muri în 1632.
Nu se știe cine a fost mama Luizei. La nașterea ei, tatăl său era văduv. El se va recăsători când Luiza împlinește trei ani, însă noua lui soție nu o acceptă. De aceea copila de trei anișori este încredințată surorilor dominicane de la Mănăstirea Poissy. Superioara mănăstirii era sora tatălui său. Aici Luiza primește o educație creștină și umană solidă alături de alte fete de origine nobilă. Tatăl său moare când Luiza are abia treisprezece ani, iar unchiul său Michel îi devine tutore. Acesta o scoate din mănăstire și o trimite la o pensiune pentru tinerele de condiție modestă. Aici Luiza învață ce înseamnă viața simplă și modestă și cum trebuie să conducă o gospodărie.
La vârsta de cincisprezece ani, Luiza cere să fie admisă într-o mănăstire capucină, însă este refuzată din cauza sănătății foarte fragile. Pentru a o încuraja, directorul spiritual îi spune că ”Dumnezeu are alte planuri cu tine”. Luiza este foarte dezamăgită, dar acceptă decizia, apoi lasă familia să-i decidă soarta. Când Luiza are 22 de ani, familia o va căsători cu Antoine Legras, un om de origine modestă, dar ajuns scutier și secretar la curtea regelui.
Căsătoria are loc în luna februarie 1613 și în același an se naște unicul copil al familiei, Michel. Primii ani de căsătorie îi aduc multă fericire, Luiza simte pentru prima oară căldura unui cămin. În anul 1622 soțul ei se îmbolnăvește și viața alături de el devine tot mai grea, în plus, nici copilul nu se dezvoltă prea bine. Luiza se simte vinovată și crede că toate se întâmplă din cauza ei pentru că nu s-a călugărit așa cum a promis la început. Pentru ea începe o perioadă grea, plină de tristețe și îndoieli. Nu mai știe ce să facă și ce să creadă; începe să aibă îndoieli chiar și în ceea ce privește existența lui Dumnezeu și nemurirea sufletului. Pentru a-și găsi liniștea vrea să plece și să renunțe la toate.
În ziua de Rusalii 1623 Dumnezeu îi luminează inima și mintea, îndoielile dispar și Luiza înțelege că nu poate să-și părăsească soțul și copilul și că Dumnezeu este alături de ea și de familia ei. Dumnezeu îi dă de înțeles că va veni o zi când ea îl va sluji și se va dedica ajutorării aproapelui împreună cu alte femei, iar acest lucru se va realiza într-un fel de ”du-te vino”. Luiza nu poate înțelege aceasta, în acea vreme călugărițele erau închise în mănăstiri, deci, cum se va putea realiza acest ”du-te vino” pentru slujirea aproapelui?
Această experiență de credință o ajută pe Luiza să-și continue viața alături de soțul bolnav. Acesta moare în luna decembrie 1625. Luiza are 32 de ani și un copil de 12 ani. Din cauza dificultăților financiare este nevoită să se mute într-un cartier mai modest. Și aici începe o nouă etapă a vieții ei. Nu departe de noua ei locuință stătea Vincențiu de Paul, preot simplu, plin de har și de dorința de a ajuta săracii. Vincențiu devine directorul ei spiritual, deși la început nici unul dintre ei nu voia să aibă de-a face cu celălalt. Nevoia îi va obliga să se cunoască și să se ajute. Vincențiu de Paul o va ajuta să-și realizeze vocația și să descopere drumul pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru ea. Mai întâi îi propune să se alăture Confreriei de Caritate din parohie, un grup format din femei din înalta societate pentru a merge în vizită la săraci. Dându-și seama de calitățile ei, Vincențiu o implică tot mai mult în misiunea lui și o ea ca și colaboratoare încredințându-i vizitarea Confreriilor (Asociațiilor) de Caritate răspândite deja în întreaga Franță. Luiza se lasă călăuzită de Vincențiu și descoperă realitățile dure ale săracilor și învață să se pună că totul în slujba lor, din dragoste față de Dumnezeu. În timpul vizitelor devine tot mai conștientă de dificultățile întâmpinate de doamnele din înalta societate; multora dintre ele le este foarte greu să intre în casele săracilor și să-i ajute efectiv, de aceea își trimit servitorii ca să-i ajute. Atât Vincențiu cât și Luiza își dau seama că ajutorarea săracilor nu poate deveni o sarcină a slujitorilor din familiile nobile.
În jurul anului 1630, o tânără simplă de la țară, Marguerite Naseau, se prezintă la Vincențiu și-și exprimă dorința de a sluji săracii, acceptând să facă ea ceea ce doamnele nu pot. Exemplul ei este urmat de alte tinere de la țară, toate pline de dorința de a se dărui lui Dumnezeu și de a ajuta săracii. Vincențiu încredințează aceste tinere Luizei și-i cere să le formeze pentru a-l iubi și sluji pe Dumnezeu prezent în săraci. Acesta este începutul unei noi forme de viață consacrată, Fiicele Carității. O comunitate de femei care hotărăsc să se consacre lui Dumnezeu slujind săracii. Luiza înțelege acum acel ”du-te vino” din timpul iluminării de Rusalii; surorile nu se vor fi închise într-o mănăstire ci vor merge să caute și să îngrijească săracii la ei acasă.
Prima comunitate de Fiice ale carității ia naștere în casa Luizei pe 29 noiembrie 1633. Încetul cu încetul comunitatea se răspândește în toată Franța, iar în 1652 primele surori ajung în Polonia. Surorile îi ajută pe cei mai săraci. Îngrijesc bolnavii la domiciliu sau în spitale supraaglomerate, adună copiii abandonați, îi cresc și-i educă pentru a se putea descurca în viață, educă copiii săraci de la sate, îngrijesc soldații pe câmpul de luptă, îngrijesc ocnașii din diferite închisori… Acum principala sarcină a Luizei este formarea spirituală și umană a surorilor. Fiecare soră trebuie să știe foarte bine cum să îngrijească bolnavii, ce remedii să le dea, cum să-i ajute să se întoarcă la Dumnezeu; trebuie să știe cum să-i învețe pe copii scris-cititul și catehismul. Luiza insistă ca surorile să aibă o relație profundă cu Dumnezeu și să recunoască în săraci chipul lui Cristos pe care să-l slujească cu respect și devoțiune. Surorile trebuie să învețe să trăiască în comunitate, să se accepte și să se suporte reciproc.
Între anii 1644-1649 Franța străbate o perioadă de frământări politice și sociale ce cauzează multă sărăcie: foamete, epidemii, violență, refugiați… Luiza și Vincențiu trimit Fiicele Carității în toate zonele afectate. Surorile merg din sat în sat pentru a ajuta și încuraja săracii. Faptul că surorile pot să se deplaseze dintr-un loc în altul fără a fi închise într-o mănăstire reprezintă o noutate pentru viața consacrată din acea vreme.
Comunitatea Fiicelor Carității traversează o criză majoră între anii 1644-1649. Mai multe surori ies din comunitate (considerând că slujirea săracilor este prea grea, viața de comunitate prea exigentă, se pierde echilibrul dintre muncă și rugăciune), apar dificultăți în anumite misiuni (surori expulzate din spitale sau din parohii), totul pare un eșec. Luiza are probleme și cu fiul său. Ea vrea ca acesta să fie preot, însă Michel nu simte chemarea la preoție. Totul pare confuz. Luiza crede că totul este din vina ei, că nu l-a educat cum trebuie și că nu s-a implicat suficient în formarea surorilor. În această perioadă Luiza face un pelerinaj la Chartres și-i cere lui Dumnezeu prin mijlocirea Maicii Domnului să distrugă comunitatea Fiicelor Carității dacă aceasta s-a abătut de la voința lui. Din fericire, Vincențiu de Paul îi este alături și o ajută să accepte realitatea fără a se simți vinovată. Criza durează până în 1650. Fiul său hotărăște să se căsătorească, iar un an mai târziu Luiza devine bunică. Furtuna din comunitate se liniștește, se ajunge la o anumită stabilitate.
Luiza continuă să-l urmeze pe Cristos, Domnul Carității care s-a făcut om pentru a le dărui oamenilor viața sa dumnezeiască. Zi de zi se străduiește să fie aproape de săraci și de surori plină de atenție, blândețe, bunătate și înțelegere. Dorința ei este ca fiecare soră să descopere calea proprie pe care Dumnezeu o cheamă să-l urmeze și să aibă forța de a-l urma pe Cristos până la capăt, indiferent de greutățile întâlnite.
Luiza și Vincențiu s-au străduit să ajute săracii din dragoste față de Cristos. Două personalități foarte diferite, dar care în timpul celor treizeci și cinci de ani de colaborare au învățat să se cunoască, să se respecte, să se ajute reciproc și să recunoască calitățile și limitele fiecăruia. Colaborarea lor se transformă într-o prietenie profundă, caracterizată de un respect profund unul față de celălalt. Își unesc forțele și darurile pentru a le punea în slujba lucrării începute împreună: slujirea lui Cristos prezent în cei săraci.
Luiza moare pe 15 martie 1660, cu câteva luni înaintea lui Vincențiu. Alături de ea se află familia și surorile. Viața ei a fost presărată de suferințe, greutăți, îndoieli, eșecuri, temeri, dar Dumnezeu i-a fost alături și i-a dăruit forța de a-l urma pe Cristos făcut om pentru a-i ajuta pe oameni. Urmându-l pe Cristos, Luiza a căutat să slujească săracii ajutându-i să regăsească demnitatea de fii ai lui Dumnezeu, creați după chipul și asemănarea lui și răscumpărați cu sângele lui Cristos.
Familia Vincențiană se inspiră și astăzi din viața și scrierile Luizei de Marillac, această femeie care s-a lăsat condusă de lumina lui Cristos.
Biografie
