SVP Romania

ROSALIE RENDU – CINCI PORTRETE

            Fericita Rosalie Rendu a fost o femeie extraordinară. Numeroasele biografii aduc la lumină energia, creativitatea, fidelitatea, curajul sorei Rosalie, calități prezentate în prima biografie[1] redactată la un an după moartea ei și care conține mărturiile celor care au cunoscut-o; ceilalți biografi nu fac decât să reia informațiile și detaliile despre viața și activitatea acestei deosebite Fiice a Carității. Sora Rosalie era celebră chiar înainte de a muri. La funeraliile organizate pe 9 februarie 1856 a participat o mulțime imensă, numărul participanților fiind estimat între patruzeci și cincizeci de mii de persoane de toate categoriile sociale.

            În cele ce urmează vom schița cinci portrete ale sorei Rosalie, pentru a încerca să înțelegem secretul vieții sale și pasiunea pentru Cristos care suferă în săraci.

1. 1.    Organizatoare prodigioasă

Rosalie Rendu s-a născut pe 9 septembrie 1786 la Confort, un sătuc din Savoia. La vârsta de 15 ani pleacă la Paris pentru a deveni Fiică a Carității. Toată viața sa de slujitoare a săracilor o va petrece într-unul din cele mai sărace cartiere ale Parisului din acea vreme, cartierul Mouffetard. Activitatea sa este prodigioasă. Va începe mai întâi cu o școală primară unde sora Rosalie va preda în primii ani, iar apoi se va ocupa de conducerea ei. Deși nu a studiat mult, doar câțiva ani înainte de a deveni Fiică a Carității, iar biografii ne spun că avea probleme de ortografie, sora Rosalie împreună cu surorile depun eforturi mari pentru ca elevii lor să-și însușească foarte bine scris-cititul, socotitul și  catehismul.

Pentru tinerele și mamele nevoiașe, Rosalie va organiza foarte repede cursuri de croitorie și broderie. Mai târziu, va fonda o creșă și o grădiniță pentru copiii a căror mame erau obligate să muncească toată ziua. Pentru educația creștină a acestor copii va organiza grupul ”Copiii Mariei”, iar pentru mame grupul ”Maica Bunului Sfat”. Deși nu-i plăcea să vadă copiii orfani închiși într-un orfelinat, în anul 1851 acceptă să deschidă și să conducă un orfelinat, iar în 1852 va deschide un azil pentru bătrânii săraci și abandonați.

Împreună cu surorile din comunitate deschide un centru de primire pentru a distribui bonuri alimentare și lemne; comunitatea pune la dispoziție o farmacie, un dispensar și un vestiar pentru haine și lenjerie. Sora Rosalie va ajuta la înființarea Conferințelor Sfântul Vincențiu de Paul, dându-le membrilor sfaturi importante și-i trimite să viziteze săracii, nu înainte de a le oferi ajutorul material necesar. Va participa de asemenea în 1840 la reînființarea Asociației Doamnelor de Caritate.

În timpul epidemiilor de holeră din 1832, 1849 și 1854 în Paris mureau zilnic aproximativ 150 de persoane. Sora Rosalie colindă străzile orașului pentru a aduna și îngropa morții și pentru a căuta muribunzii ascunși sau abandonați în locuri mizere. Vizitarea săracilor la ei acasă a fost mereu principala activitate a sorei.

Care este secretul ei? De unde atâta energie pentru atâtea activități? Secretul sorei Rosalie este moștenirea lăsată de Sfântul Vincențiu: Cristos este prezent în săraci: Ea îl vedea pe Cristos prezent în cei care suferă și simțea că același Cristos îi cere să se angajeze și să-i ajute. O soră din comunitate își amintește cum își încuraja surorile: ”Să-l iubim mult pe bunul Dumnezeu și să nu ne tocmim cu obligațiile; să-i slujim pe săraci așa cum se cuvine și să le vorbim mereu cu mare bunătate. Dacă nu veți face așa vă veți primi pedeapsa: săracii vă vor înjura, dacă ei sunt grosolani, voi trebuie să-i respectați și mai mult. Amintiți-vă că sub aceste zdrențe se ascunde Domnul nostru[2]”.

Având sănătatea șubredă în timpul noviciatului, superiorii au decis să o trimită ”să ia aer” într-o comunitate de la periferia Parisului. Ne este greu să înțelegem cum ar fi putut fi aerul mai curat în cel mai sărac cartier din Paris, cartierul Mouffetard. Cert este că sora Rosalie se simte mult mai bine aici, viața de comunitate și activitățile în mijlocul săracilor îi redau total sănătatea. În foarte scurt timp întreaga comunitate o va aprecia, iar la finalul perioadei petrecute aici, superioara locală o trimite la Casa Mamă pentru a primi ”cornetul”, adică veșmântul de Fiică a Carității   și-i încredințează o scrisoare adresată superioarei generală în care scria: ”Sunt foarte mulțumită de tânăra Rendu; dați-i veșmântul și trimiteți-o înapoi la mine[3]”. Astfel sora Rosalie ajunge definitiv în cartierul Mouffetard unde va lucra până la sfârșitul vieții. În anul 1815, la vârsta de 29 de ani devine superioara locală a comunității și va îndeplini această misiune timp de 41 de ani, până la moarte.

1. 2.    Superioară locală

Citind mărturiile celor care au cunoscut-o ne surprind trei aspecte:

1. Verișorul său descriind relația pe care sora Rosalie a avea cu surorile din comunitate folosește expresia ”tandrețe nemărginită”[4]. Era foarte sensibilă cu toți cei din jurul ei și acest lucru este evident atât în relațiile cu săracii cât și cu surorile din comunitate sau colaboratorii. Verișorul mărturisește că a văzut-o plângând când o soră a fost mutată într-o altă comunitate. Mai târziu, sora Rosalie s-a destăinuit unei persoane de încredere spunându-i : ”Fiți sigură că dacă nu iubiți foarte mult surorile,  nu-i puteți iubi nici pe săraci”[5].

2. Comunitatea în care sora Rosalie era superioară devine ”casă de formare”, adică multe surori, după terminarea noviciatului, au fost trimise aici pentru a fi inițiate în slujirea săracilor. Aceste tinere au învățat de la ea arta slujirii săracilor. De-a lungul anilor douăzeci și două de postulante[6] au trecut prin comunitatea ei, iar din 1832 optsprezece surori s-au pregătit sub îndrumarea ei[7] să depună primele voturi. Când a murit, comunitatea era formată din douăsprezece surori, jumătate dintre ele avea mai puțin de patru ani de vocație, adică erau surori în formare. Este clar că pentru ea, formare juca un rol foarte important. Iată ce îi scrie în 1838 unei tinere novice la Fiicele Carității: ”Învață să fii copilul sfântului Vincențiu, adică Fiică a Carității, moștenitoarea făgăduințelor pe care Dumnezeu le-a făcut tuturor celor care i se dăruiesc fără rezerve”[8].

Se pare că se lupta foarte mult cu amorul propriu (cf. DEX. Prețuire, uneori exagerată, pentru propria persoană, sentiment al demnității provenit din conștiința propriei valori). O soră din comunitate mărturisește: ”În direcțiunea spirituală, urmărea acest defect fără milă: este dușmanul nostru principal, ne spunea, căutați-l și-l veți găsi ascuns peste tot căci se deghizează pentru a ne înșela și a ne duce la pierzanie, însă trebuie să-l prindem de gât și să-l sugrumăm[9]”.

3. Sub îndrumarea sorei Rosalie, această comunitate foarte activă este în același timp o comunitate de rugăciune. Comunitate de care era responsabilă se trezea în fiecare dimineață la ora patru și se ruga cu fidelitate. Cărțile de rugăciune pe care le recomanda surorilor erau ”Imitațiunea lui Cristos” și scrierile sfântului Francisc de Sales. O soră mărturisește: ”Odată a trebuit să-l părăsim pe Dumnezeu pentru Dumnezeu și să vizităm pe cineva; ea ne-a spus: ”Soră, să începem meditația!”. În câteva cuvinte simple și clare ne-a prezentat planul și părțile meditației și apoi a intrat într-o reculegere sfântă”[10]. Vice-contele de Melun spune că ar fi spus unei surori: ”Niciodată nu mi-a făcut meditația mai bine decât pe stradă”[11]

1. 3.    Femeie curajoasă

Toți cei care au cunoscut-o au spus că sora Rosalie a fost o femeie curajoasă. A trăit într-o perioadă agitată. A cunoscut revoluțiile din 1830 și 1848 precum și îngrozitoarele epidemii de holeră din 1832, 1849 și 1854. Sora Rosalie era mereu prezentă printre bolnavi și muribunzi fără a se teme pentru viața ei. A fost alături de miile de victime ale epidemiei însoțită de surorile din comunitate, dar și de membrii Conferințelor Sfântul Vincențiu de Paul pe care-i învăța cum să îngrijească acești bolnavi.

            Cele mai cunoscute fapte de curaj din viața sorei Rosalie s-au petrecut în timpul revoluțiilor. Deoarece se știa că sora Rosalie împreună cu surorile din comunitate ascund revoluționarii, directorul Poliției a emis pe numele ei un mandat de arestare. Polițiștii l-au avertizat însă că dacă îndrăznește să pună mâna pe sora Rosalie întreg cartierul se va răscula. Atunci șeful poliției a decis să meargă singur și să-i înmâneze mandatul de arestare. Citind acuzațiile care i se aduceau, sora Rosalie a răspuns: ”Eu sunt Fiică a Carității: nu sunt de partea nimănui, eu îi ajut doar pe cei năpăstuiți oriunde îi întâlnesc, încerc să-i ajut fără să-i judec și vă promit că dacă într-o zi veți fi urmărit și-mi veți cere ajutorul, nu vă voi refuza”[12]. Șeful poliției a renunțat la caz.

Vice-contele de Melun mărturisește că în timpul revoluției din 1848 un ofițer din garda mobilă fiind urmărit s-a refugiat în casa surorilor. Abia a intrat că revoluționarii au încercat să dea buzna în casă, însă sora Rosalie i-a oprit cu fermitate strigând: ”Aici nu puteți ucide!... În numele celor 50 de ani de dăruire, pentru tot ceea ce am făcut pentru voi, pentru femeile și copiii voștri vă cer să-l lăsați în viață pe acest om”[13]. Și ofițerul a fost salvat.

1. 4.    Prietena tuturor

Mormântul sorei Rosalie din Cimitirul Montparnasse din Paris este întotdeauna plin de flori. Pe piatra simplă sunt inscripționate următoarele cuvinte:

Pentru sora Rosalie cu recunoștință din partea prietenilor săraci și bogați.

La fel ca Sfântul Vincențiu, sora Rosalie a știut să fie prietena, atât a săracilor cât și a bogaților. Săracii o iubeau din tot sufletul pentru că simțeau că ea trăiește ceea ce le cerea surorilor pe care le însoțea în vizită la ei. Ea le cerea surorilor ”să primească pe toată lumea, să le vorbească săracilor cu bunătate amestecată cu  demnitate, să nu-i facă să aștepte. Să vă comportați cu ei așa cum v-ați comporta cu tatăl vostru sau cu frații și surorile voastre”[14].

Și bogații însă se simțeau atrași de sora Rosalie. Deoarece era o persoană autentică ei nu-i puteau rezista. Sora Rosalie știa cum să-i facă să-și mobilizeze energia și bogățiile pentru ajutorarea săracilor. Cu ajutorul scrisorilor s-a adresat atât arhiepiscopului  de Paris, superiorilor generali ai diferitelor congregații, oamenilor politici, medicilor, studenților, dar și familiilor simple sau prietenilor.

I-a luat ca ucenici în slujirea săracilor pe Frederic Ozanam și prietenii săi contribuind astfel la înființarea Societății Sfântul Vincențiu de Paul.

Pentru toată activitatea de ajutorare a săracilor, pe 27 februarie 1852, sora Rosalie primește distincția Legiunea de Onoare. Pe 18 marie 1854, împăratul Napoleon al III-lea și împărăteasa Eugenia vin la ea în vizită. Popularitatea sorei Rosalie a stârnit de multe ori mirarea celor apropiați, dar și a superiorilor.

În fiecare zi, foarte multe persoane așteptau la rând pentru a vorbi cu sora Rosalie. Pentru a fi eficace în ceea ce făcea, sora nota cererile oamenilor pe bilețele și căuta întotdeauna o soluție, însă nu reușea întotdeauna să-i ajute așa cum și-ar fi dorit. Nu ezita să ceară ajutorul, chiar și celor pe care i-a ajutat cândva. Pentru ajutorarea săracilor a implicat mai întâi întreaga comunitate, apoi pe toți apropiații și cunoscuții: preoți, persoane consacrate, tineri, studenți, funcționari, persoane cu stare, dar și pe săraci.

1. 5.    Fiică a Carității plină de credință, dar de multe ori neînțeleasă

Sora Rosalie a fost o persoană foarte apreciată și respectată încă din timpul vieții. Cei care au cunoscut-o spuneau că nimeni nu a semănat atât de mult cu sfântul Vincențiu de Paul. Deși a fost neobosită în nenumăratele activități, a fost o femeie plină de credință și evlavie, forța ei venea din rugăciunea zilnică. Foarte energică și tenace pentru a-i apăra pe săraci și drepturile lor, insista cu încăpăținare până obținea ce voia pentru ei, în ceea ce-i privește, cu ei era întotdeauna plină de bunătate și le respecta dorințele. Nu a fost o femeie cu studii, dar a fost în stare să dea sfaturi bune (împreună cu o doză bună de umor[15]) tuturor celor care veneau s-o caute.

Spre sfârșitul vieții însă, sora Rosalie a suferit din cauză că superiorii nu au înțeles-o și nu au fost de acord cu anumite atitudini. Se pare că totul a început în jurul anului 1830 în timpul mandatului pr. Nozo[16], superior general. În urma unei afaceri păguboase, Congregația a pierdut o sumă mare de bani, iar mai mulți lazariști s-au ridicat împotriva părintelui Nozo. Printre cei mai înverșunați adversari se numărau și părintele Etienne și părintele Aladel. Deoarece conflictul era deschis, arhiepiscopul Parisului intervine dând câștig de cauză superiorului, părintelui Nozo[17], iar pentru preoții răzvrătiți pregătește o interdicție. Sora Rosalie dorea ca această problemă să se rezolve în așa fel încât nimeni să nu aibă de suferit, de aceea, bazându-se  pe relația și respectul de care se bucura din partea arhiepiscopului merge la el pentru a interveni în favoarea preoților. Văzând că arhiepiscopul nu vrea să cedeze, sora Rozalie cade în genunchi înainte lui, refuză să părăsească biroul și-l imploră să ardă sentința prin care îi condamna pe preoții Etienne, Aladel, Legot și Grapain, deși în sinea ei îi dădea dreptate superiorului. În cele din urmă arhiepiscopul cedează insistențelor. Un martor afirmă că la sfârșitul întâlnirii, acesta  i-a răspuns sorei Rosalie: ”Ardeți-o dumneavoastră și să nu uitați că vă fac responsabilă înaintea tribunalului lui Dumnezeu de ceea ce m-ați obligat să fac”[18].

Privind cum au stat lucrurile, putem înțelege că sora Rosalie a intervenit doar pentru a aplana această problemă foarte serioasă, dar se pare că preoții nu au avut aceeași părere și s-au supărat pe ea. Câțiva ani mai târziu părintele Etienne este ales superior general, însă rămâne în continuare supărat pe ea. La înmormântarea va participa doar un singur lazarist și o face în ascuns pentru că se simțea dator față de sora Rosalie.

Iată cinci portrete ale sorei Rosalie Rendu. În orice moment a dorit să dea mărturie despre iubirea lui Dumnezeu pentru săraci și a făcut-o prin cuvânt și faptă.

Prelucrare după un materiale prezentat de  pr. Robert Maloney, CM