Vladimir Ghika este cel de-al cincilea copil al prinţului Ion Ghika şi al prinţesei Alexandrina, născută Moret de Blaremberg, ai cărei strămoşi francezi emigraseră în Rusia. Cel mai mare dintre fii lor, Grigore, a murit la o vârstă fragedă. Urmează, apoi, Alexandru şi George, şi o fiică, Ella. Toţi trei vor muri adolescenţi. Vladimir şi mezinul familiei, Dimitrie, au crescut împreună în Franţa şi vor rămâne profund ataşaţi unul de altul, de-a lungul întregii lor vieţi.
Impregnat de la mama sa cu spiritualitate ortodoxă, practicând la Toulouse religia protestantă, înconjurat de colegi catolici, Vladimir Ghika se va simţi foarte devreme deconcentrat de divergenţa confesiunilor creştine care se declarau toate ale lui Cristos. Căutarea adevărului îl va conduce la catolicism şi întreaga viaţă îi va fi marcată de căutarea unităţii Bisericilor.
Când fratele lui este diplomat la Roma, Vladimir îl însoţeşte. Acolo devine, după cum declară chiar el, „catolic în mod oficial”. Face profesiunea de credinţă la Biserica Sfănta Sabina, în faţa părintelui Lepidi, dominican însărcinat de Vatican cu examinarea cărţilor în vederea acordării sau refuzării autorizaţiei de tipărire.
“Nu sunt ceea ce se înţelege în mod normal printr-un convertit. Catolic în spirit şi în inimă, a trebuit să aştept momentul propice pentru a intra, în mod oficial, pe uşa principală. Asta-i tot”.
Vladimir Ghika urmează studii de teologie şi filozofie scolastică la Institutul Dominican “Santa Maria sopra Minevra” din Roma. Ele vor fi încununate de o licenţă în filozofie scolastică şi un doctorat în teologie.
Neobişnuit este destinul acestui tânăr prinţ de 34 de ani, fiu şi frate de diplomat, legat atât de Orient cât şi de Occident, evoluând cu uşurinţă în palate, saloane sau ambasade, apreciat pentru conversaţia sa sclipitoare sau pentru jocurile de cuvinte, spiritual, dar, în intimitatea sa, profund consacrat lui Dumnezeu, căutând să-l servească cu orice ocazie.
Dumnezeu îi va oferi această posibilitate în 1904 când la Salonic o întâlneşte pe sora Pucci, Fiică a Carităţii, de origine florentină. Sora Pucci constituie pentru el o revelaţie, era o mărturisitoare, arzând de dragoste pentru Dumnezeu, a cărei flacără îi cuprindea pe toţi cei care se aflau în prezenţa ei. O va asista lângă bolnavi şi muribunzi. Se întoarce în ţară cu dorinţa de a aduce surorile din congregaţia Ficele Carităţii şi în România.
În mai 1906 sora Pucci şi alte două surori sosesc în România, în luna iunie în acelaşi an, deschide spitalul “Sf. Vincenţiu de Paul” pentru persoanele sărace din ţară. Posibilitatea de a pune în practică dragostea faţă de aproapele, faţă de Dumnezeu, apare odată cu izbucnirea celui de al doilea război balcanic. Vladimir Ghika împreună cu surorile ajută acolo unde este mai greu, unde sunt persoane grav bolnave. La Caracal, unde sunt bolnavii de holeră, surorile fac minuni. Vladimir le însoţeşte, face parte din comunitate, iar călugăriţele îi spun “sora Vladimir”. Pentru acest efort deosebit primeşte, de la regele Carol, medalia militară.
După moartea mamei sale, în 1914, se alătură fratelui său la Roma. După terminarea războiului, timp de câţiva ani, va locui cu fratele şi cumnata la Paris.Vladimir Ghika simte cum creşte în el dorinţa de a-şi împlini în sfârşit vocaţia sacerdotală. Ezită, dar la sfatul unei contemplative: “O singură liturghie pe care aţi celebra-o ar fi infinit mai preţioasă pentru suflete decât tot binele pe care l-aţi face acestora prin activitatea dumneavoastră” şi credinţa în eficacitatea sfintei Liturghii l-a condus la preoţie. Ceremonia de hirotonire are loc în capela lazariştilor de pe strada Sevre. Vladimir, atât de marcat, datorită sorei Pucci, de Sfântul Vincenţiu de Paul, vede în aceasta un semn al Providenţei. Aşadar, la vârsta de 50 de ani Vladimir Ghika îşi vede visul împlinit, acela de a-l sluji pe Dumnezeu, din faţa altarului.
Preot în dieceza de Paris, cunoscător a 26 de limbi, este repartizat la biserica diecezană a străinilor. Le aduce celor mai mari păcătoşi mesajul că Dumnezeu îi iubeşte şi nimeni nu ştie mai bine ca el să mişte inimile împietrite şi să-i consoleze pe cei disperaţi:
“A consola, scrie el, înseamnă a putea să-i aduci celuilalt ceva mai real decât durerea lui. A consola înseamnă a da viaţă unei speranţe. A consola înseamnă a permite celui care suferă să vadă în noi iubirea lui Dumnezeu pentru el”.
A primit darul lacrimilor. Văzându-l cum plânge din cauza păcatelor lor, cei împietriţi îşi dădeau seama de grozăvia vinii lor şi mulţi dintre ei, tulburaţi se întorceau la Dumnezeu.
În acest timp, în dorinţa de a aprofunda spiritul Sf Vincenţiu de Paul, doreşte să înfiinţeze o Societate de Fraţi şi Surori, la fel de consacraţi lui Dumnezeu şi pe-atât de disponibili oricărui gen de activitate apostolică şi caritabilă. Astfel, a fost înfiinţată Opera Fraţilor şi Surorilor Ordinului Sfântului Ioan, cu locaţia la Auberive.
Între timp a luat o parohie într-o suburbie săracă a Parisului, cartier muncitoresc. Aici trăieşte într-o baracă, fără încălzire, într-o sărăcie lucie.
În anul 1931 papa Pius al XI-lea îi conferă titlul de protonotar apostolic.
Va întreprinde numeroase călătorii, cu ocazia Congreselor euharistice: Sidney (1928), Cartagina (1930), Dublin (1932), Buenos Aires (1934), Manila (1936), Budapesta (1938).
În august 1939, Vladimir Ghica, se întoarce în România unde va sta câteva săptămâni la Bozieni, împreună cu fratele şi cumnata sa.
În septembrie izbucneşte al doilea război mondial, refugiaţi polonezi vin în România, Vladimir împreună cu nunţiatura ajută pe refugiaţi şi acest lucru îi ocupă tot timpul.
În 1947 regele abdică, în anul următor fratele său pleacă împreună cu regele. Moşia de la Bozieni este confiscată, apartamentul din Bucureşti a lui Dimitri este naţionalizat şi Vladimir Ghica este evacuat. Nu mai are unde să locuiască şi apelează la surorile de la Spitalul Sf Vincenţiu de Paul.
Preot din dieceza de Paris, a avut libertatea să călătorească şi să celebreze Sfânta liturghie acolo unde este nevoie. După 1948 când guvernul României va exercita un control foarte sever asupra activităţii Bisericilor, Vladimir Ghika este supravegheat îndeaproape. Vânat de la o biserică la alta, va trebui să suspende multe activităţi. Se îmbolnăveşte şi este operat de hernie inghinală fără anestezie. Acestă suferinţă i-a oferit-o lui Dumnezeu.
În anul 1949 ministrul cultelor decretează desfiinţarea congregaţiilor care se ocupau de învăţământ şi de spitale. După intrarea la putere a comuniştilor începe asuprirea bisericii catolice. Vladimir este urmărit în permanenţă dar el găseşte soluţii pentru a celebra Sfânta Liturghie, acasă la el, la bolnavi, la spitale şi în închisoarea deţinuţilor politici de la Văcăreşti. Este obiectul unei supravegheri riguroase, este hărțuit în permanență, persoanele care vin la el sunt supuse la interogatorii chinuitoare.
Pe 18 noiembrie, după sfânta liturghie este arestat şi dus la închisoarea Uranus din Bucureşti. În închisoare, după chinuri groaznice, moare epuizat de suferinţe pe data de 17 mai 1954. Cei din închisoare au declarat: „A murit un sfânt!”
Prinţ, preot şi martir, Vladimir Ghika, a trăit în prezenţa şi din prezenţa lui Dumnezeu. Întreaga lui viaţă nu a fost decât o rugăciune, o invocaţie neîntreruptă care îndemna la rugăciune. Privirea sa era o rugăciune, predica sa era o rugăciune.
Rugăciune
ARCB - Actualitatea creștină 1/2015
FRATELE NOSTRU
Rugăciunea ,, Fratele nostru “ este dublă: pe de o parte o rosteşte cel ce vine în vizită la sărac şi pe de altă parte săracul îi răspunde şi el inversând rugăciunea.
Fratele nostru care eşti pe pământ. Numele tău să fie pentru noi un nume sfinţit. Momentul împărăţiei tale să vină în noi înainte de moartea noastră. Împreună să facem o singură voinţă, cea a lui Dumnezeu, şi pământul ne va fi precum cerul. Fii binecuvântat pentru bucuria pe care o avem de a-ţi dărui pâinea cea de toate zilele. Iartă-ne că nu recunoaştem destul de repede pe Dumnezeul nostru în mizeria ta, precum şi noi te iertăm că nu îl vedem de îndată în ajutorul nostru. Nu ne lăsa să ne îndepărtăm de sufletul tău. Dar iubirea noastră comună pentru Dumnezeu şi iubirea noastră reciprocă în Dumnezeu să ne mântuiască de rău. Amin.
Şi inversul rugăciunii
Fraţii noştri buni care sunteţi pe pământ. Numele voastre să ne devină din ce în ce mai dragi. Ajutorul vostru să ajungă la noi înainte de a fi prea tarziu. Împreună să facem o singură voinţă cea a lui Dumnezeu, şi pământul ne va părea mai puţin îndepărtat de cer. Fiţi binecuvântaţi pentru bucuria pe care o avem de a primi de la voi pâinea noastră cea de toate zilele. Iertaţi-ne reproşul involuntar al durerilor noastre, precum şi noi vă iertăm ofensa bunăstării voastre. Nu ne lăsaţi să vă invidiem vreodată. Şi binefacerile voastre, ca şi rugăciunile noastre, să ne mântuiască şi pe unii şi pe ceilalţi de orice rău. Amin.
Biografie
