În cadrul Adunării Internaționale AIC din 2011, în timpul unor discuții am auzit o propunere ce m-a ajutat mult și cred că ne poate ajuta să înțelegem și să ne însușim astăzi experiența de colaborare trăită de Sfântul Vincențiu. Conferențiarul spunea următoarele: ”când vorbim despre acțiuni împotriva sărăciei, identificăm nevoile persoanelor și căutăm o soluție. Însă eu cred că ar fi mai necesar să aprofundăm noțiunea de necesitate și să fim în stare să-i spunem persoanei respective: ”am nevoie de tine, am nevoie de tine pentru a construi ceva împreună cu tine”. Aceasta ar fi cea mai bună metodă pentru a-l ajuta să iasă din situație. Iată o ”fotografie” ce ilustrează foarte bine aceasta: Abbé Pierre spunea că primul său colaborator a fost o persoană ce dorea să se sinucidă, iar Abbé Pierre i-a spus: ”Fă ce vrei, însă îți spun că vreau să construiesc o casă și am nevoie de tine” şi acesta a devenit primul său discipol.
”Am nevoie de tine!” Am nevoie de colaborarea ta pentru a realiza ceva împreună. Așa a trăit Vincențiu relația cu Dumnezeu, cu ceilalți și în mod deosebit cu săracii. Viața lui s-a schimbat; a colaborat cu multe persoane, cu săracii și cu Dumnezeu pentru marea operă a activităților de caritate. Astăzi suntem invitați să facem această experiență, avem nevoie de săraci și de ceilalți pentru a continua marea operă vincențiană.
II. Experiența Sfântului Vincențiu: ”Am nevoie de tine”
Săracii nu vor să rămână săraci. La început, Vincențiu a căutat promovarea socială. Preocupat de interese financiare și personale, a avut parte de eșec și dezamăgiri. În momentul în care a început să colaboreze, viața lui s-a transformat, a devenit rodnică. Să privim împreună câteva exemple:
1) Sfântul Vincențiu în fața săracului: ”Am nevoie de tine!”
Vincențiu a urmat calea săracilor pentru a se descoperi pe sine și a-l întâlni pe Dumnezeu. Fiind capelan al Reginei Margot, contactul cu mulțimea flămândă îl ajută să descopere adevăratele realități ale societății și devine preocupat de nedreptățile sociale ce domneau în Franța. La Clichy, experiența pastorală cu oamenii săraci îl ajută să descopere credința adevărată. La Folleville și Chatillon săracii abandonați din punct de vedere pastoral și social îi permit să descopere chemarea profundă a Evangheliei și sensul ministerului său sacerdotal. A știut să asculte strigătele interioare și exterioare ale săracilor. S-a lăsat atins de această realitate. A înțeles că condițiile dificile de viață ale țăranilor, sclavilor de pe galere, copiilor abandonați, bolnavilor fără ajutor, săracilor flămânzi, toate acestea constituiau un dispreț profund față de demnitatea umană de copii ai lui Dumnezeu. Această realitate, dar mai ales realitatea celor mai abandonați săraci, l-a făcut să descopere puterea de transformare a propriei persoane și a intereselor proprii.
La școala săracilor, sfântul Vincențiu a pătruns înțelegerea credinței creștine, a acceptat cu simplitate adevărurile abstracte, însă, în același timp, s-a lăsat atins și, în situații concrete, a știut să discearnă chemarea lui Dumnezeu care se face auzită în strigătele persoanelor în suferință, abandonate și excluse. A înțeles că săracii sunt victimele unui regim social, politic și economic, iar foametea, holera și războiul sunt urmările lui nefaste. Pentru responsabilii de această situație, săracii erau inutili, de aceea, pentru a menține ordinea și curățenia în orașe, trebuie închiși; Vincențiu, îl vede în săraci pe Cristos desfigurat și vede chipul desfigurat al copilului lui Dumnezeu. Astfel, pentru el, săracii devin dascălii care îl învață nevoia de avea o credință ce se angajează în misiune și practicarea carității și, în același timp, în această muncă caritativă, săracii sunt percepuți ca niște colaboratori indispensabili. Un exemplu perfect îl reprezintă originea Fiicelor Carității; toate erau tinere sărace de la țară care s-au reunit pentru a se forma în practicarea carității.
La strigătele săracilor din timpul său, Vincențiu a răspuns cu compătimire umană și creștină transformate într-o mare acțiune misionară și caritativă, în care a știut să arate săracilor o iubire afectivă și efectivă. Cu săracii, prin săraci și pentru săraci, Vincențiu a dat dovadă de atenție, generozitate și creativitate; nu a fost indiferent față nevoilor din timpul său și a mizeriei.
2) Sfântul Vincențiu și colaborarea cu laicii: ”Am nevoie de tine!”
La Chatillon, aflând despre o familie săracă abandonată, Vincențiu, pentru a o ajuta, face apel la credincioși. Cu colaborarea laicilor, în special a femeilor, începe Confreriile de Caritate. Revenit în familia de Gondi, îmbogățit și cu experiența misionară de la Folleville, cu ajutorul deosebit și încurajat de doamna de Gondi, începe operele misionare și fondează Congregația Misiunii. Văzând nevoile numeroase ale săracilor precum și activitatea limitată a doamnelor din înalta societate, Vincențiu a știut să colaboreze cu Luiza de Marillac și cu o simplă tânără de la țară, Marguerite Naseau, pentru ca astfel să ia naștere, datorită unei inițiative inovatoare, Compania Fiicelor Carității.
Aceste trei realizări ilustrează, rolul important pe care îl au laicii, în opera vincențiană, mai ales femeile. Lista laicilor, în special femei, care au împărtășit viața și activitatea sfântului Vincențiu, este foarte lungă. Această colaborare l-a ajutat să vadă și să sublinieze rolul și importanța laicilor în misiunea Bisericii. Laicii au vocația sfântă de a participa la misiunea lui Cristos și nu trebuie să rămână doar beneficiari pasivi, din contră, ei trebuie să fie activi, prin cuvânt și faptă, în viața și activitatea Bisericii. Sfântul Vincențiu, în activitatea sa misionară și caritativă, a colaborat în deosebi cu femeile. În opera vincențiană, prezența femeilor a fost remarcabilă și decisivă pentru slujirea săracilor de la orașe și sate. Până în acel moment, marginalizate de societate și Biserică, femeile au fost recunoscute pentru valoarea și calitățile lor și participă în mod activ și decisiv la organizarea activității caritative și la evanghelizare.
3) Sfântul Vincențiu și confrații misionari: ”Am nevoie de voi!”
După prima predică misionară de la Folleville, pentru a face față numărului mare de penitenți, sfântul Vincențiu a trebuit să ceară ajutorul iezuiților din Amiens. Pentru a răspunde la numeroaselor cereri de misiuni, mai întâi, Vincențiu a căutat colaboratori de ocazie printre cunoștințele clerului parizian, însă apoi și-a dat seama că mulți nu sunt disponibili. Realitățile din acele timpuri la care erau chemați de Dumnezeu, cerea ca persoanele să-și unească forțele pentru a colabora. Sfântul Vincențiu a știut să asculte acest apel și a adunat persoane ”prieteni care se respectă” pentru a lucra împreună și a împărtăși un proiect misionar.
Interesul Sfântului Vincențiu pentru colaborare se poate vedea și în modul de organizare a Congregației Misiunii. Congregația se organizează și prinde o formă juridică definitivă, comunitară și misionară, după mai mulți ani de experiență (în 1658, după treizeci și trei de ani de la fondare). A cunoscut un proces de structurare în care s-a preluat ceea ce s-a învățat în timpul misiunilor prin colaborării dintre confrați și a celorlalte persoane implicate. Roadele acestei colaborări, sub inspirația și coordonarea sfântului Vincențiu, au permis Congregației să beneficieze de un stil misionar original, cu practici, structuri și spiritualitate proprii.
Congregația a devenit instrument și loc de colaborare pentru misiune. Sfântul Vincențiu descria Congregația ca fiind alcătuită din ”misionari săraci ce trăiesc în simplitate, având ca singur scop slujirea săracilor de la sate”. Datorită acestui grup de misionari săraci, ce au știut să colaboreze cu atâtea alte persoane, evanghelizarea săracilor, ca operă socială de luptă contra sărăciei, s-a răspândit în toată Franța, dar și în alte țări; a contribuit, de asemenea, la reformarea clerului și a avut diverse inițiative semnificative pentru reînnoirea Bisericii din Franța secolului al XVII-lea.
4) Sfântul Vincențiu îi spune Luizei de Marillac: ”Am nevoie de tine!”
În 1625, directorul spiritual Jean Pierre de Camus, o prezintă pe Luiza lui Vincențiu pentru ca acesta să devină noul ei director spiritual. Odată cu îndrumarea spirituală, se dezvoltă și o profundă relație de prietenie rodnică formată din împărtășire spirituală și slujirea săracilor.
Luiza este o văduvă care abia a împlinit 35 de ani, are o viață plină de suferință și neliniști spirituale. Începând cu anul 1629, sfântul Vincențiu o ia pe Luiza ca asociată în operele sale caritative. Pentru a ajuta la animarea și organizarea slujirii săracilor, îi propune să viziteze Confreriile de Caritate. În această activitate, Luiza experimentează iubirea lui Dumnezeu manifestată în Isus Cristos evanghelizatorul și slujitorul săracilor. Iubirea față de săraci o vindecă de teamă și îndoială. În fața ei se deschide un nou orizont; își dă seama că, mai important decât practicarea zilnică a 33 de acte de adorație pentru a cinsti cei 33 de ani ai lui Isus , este faptul că Dumnezeu este iubire și că trebuie să ne îndreptăm spre el pășind pe cale iubirii. Sub conducerea sigură a sfântului Vincențiu, Luiza adoptă o devoțiune liberatoare, își simplifică actele de pietate și se angajează în operele de caritate.
Prin trăirea slujirii săracilor și a credinței, Luiza își dă seama că Dumnezeu, se manifestă prin intermediul săracilor. Ea se dovedește a fi o femeie puternică, plină de virtute, creativă și curajoasă, înzestrată cu daruri deosebite pentru conducere și organizare. Astfel, în fața multiplelor forme de sărăcie, între Luiza și Vincențiu se dezvoltă o colaborare rodnică pusă în slujba carității. Prin harul lui Dumnezeu și sub conduita directorului său spiritual, Luiza își descoperă adevărata vocație devenind prima Fiică a carității și co-fondatoarea unei comunități originale și inovatoare ce va juca un rol important în dezvoltarea operelor vincențiene pentru slujirea săracilor.
Printr-o colaborare strânsă și în spirit de comuniune cu sfântul Vincențiu, precum și cu ceilalți colaboratori și colaboratoare, Luiza joacă un rol decisiv în formarea și animarea uriașei rețele vincențiene de caritate. Sensibilitatea feminină și calitățile sale umane o fac capabilă să creadă în puterea celor mici, în potențialul tinerelor de la țară pe care le adună și le formează pentru practicarea carității. Colaborarea durabilă dintre sfântul Vincențiu și sfântul Luiza nu este doar de o simplă înțelegere operațională, din contră, este o împărtășire reală a capacităților fiecăruia, o reciprocitate cultivată prin mistica iubirii ca slujire, o prietenie rodnică și ajutor reciproc în dezvoltarea, împlinirea și sfințenia personală.
5) Sfântul Vincențiu și numeroșii colaboratori ecleziali și politici : ”Am nevoie de voi!”
Viața sfântului Vincențiu este o întreagă rețea de relații și colaborări. Acțiunea nu s-a născut dintr-o simplă idee, o dorință personală și voluntaristă, ci este rodul unei lecturi atente a semnelor timpurilor, al unui discernământ verificat prin colaborarea și ajutorul dat de multe alte persoane.
a) Ca realitate personală, sfântul Vincențiu este impulsiv, cu tendințe melancolice și trebuie să lupte mult contra neîncrederii. Trecând printr-o criză de credință, a învățat să caute practici și metode pentru a deveni un misionar bun. Își formează personalitatea umană și spirituală căutând ajutor și acceptând să depindă de alții. La începutul formării sale se bazează pe colaborarea generoasă a domnului de Comet. În perioada grea de criză și căutare de bunăstare (1608-1612), Pierre de Bérulle devine sfătuitorul ce îl ajută să depășească criza de credință și să se maturizeze atât din punct de vedere uman cât și spiritual. Pentru clarificarea convingerilor de credință și a spiritualității, a căutat și a preluat de la autorii spirituali și prieteni învățăturile necesare pentru a crește în credință și pentru a-și revizui programul intelectual și practicile. De exemplu, cu învățătura teologică a Conciliului de la Trident își întărește convingerile teologice atât pentru viața personală cât și pentru activitate; în învățătura lui Benedict de Canfield descoperă importanța de a căuta și de a urma voința lui Dumnezeu; în învățătura lui Bérulle găsește ajutorul necesar pentru a-și redirecționa viața sacerdotală spre slujirea pastorală și aprofundează locul pe care îl are Întruparea Cuvântului în viața de credință; în învățătura lui Francisc de Sales descoperă că dragostea trebuie să se manifeste prin fapte de bunătate și blândețe; părintele Duval, al doilea director spiritual, îl ajută foarte mult cu sfaturi înțelepte și sigure.
b) Din relațiile cu autoritățile bisericești, cu episcopii, ce sunt foarte intense se nasc numeroase proiecte; începe lucrarea de reformare a clerului după ce a prezentat propunerea sa episcopului de Beauvais în urma unui discernământ. Sfântul Vincențiu și-a desfășurat activitatea având întotdeauna un sens profund de colaborare eclezială, sub trei aspecte. Mai întâi, a acționat întotdeauna în sintonie (acord) cu învățătura și orientările date de Biserică, a urmat cu fidelitate orientările Conciliului din Trident și orientările particulare date de episcopi. În al doilea rând, a acționat în spirit de comuniune și ascultare față de Biserică, a căutat mereu ca inițiativele și fondările sale să fie aprobate atât de Papa cât și de episcopi. Sfântul Vincențiu, slujitor umil și ascultător, a fost întotdeauna gata să asculte de cuvântul Papei și a episcopilor, le-a acceptat hotărârile atât la nivel personal cât și comunitar. A găsit întotdeauna argumentele necesare și a știut să caute sprijin în depășirea obstacolelor și astfel a obținut aprobarea Papei și a episcopilor pentru inițiativele și fondările sale (de exemplu, a obținut aprobarea Congregației Misiunii cu autonomie proprie față de episcopi). Inițiativele și fondările sale au fost puse întotdeauna în slujba Bisericii, încercând astfel să răspundă la nevoile pastorale, fiind atent la apelurile episcopilor, în colaborare cu alte asociații ecleziale pentru opere caritative (Congregația Preasfântului Sacrament și alte Congregații)
c) Cu autoritățile politice și publice, sfântul Vincențiu a dezvoltat o colaborare vastă și complexă. A avut relații importante cu personalități renumite și familii foarte bogate ce aveau influență deosebită pe scena politică și economică a Franței. Pentru consolidarea operelor misionare și caritative s-a bucurat de colaborarea autorităților publice precum și a numeroaselor persoane din înalta societate. De exemplu, în timpul Războiului de treizeci de ani și al celor două Fronde (mișcare social-politică din Franța, la mijlocul sec. XVII, îndreptată împotriva absolutismului regal) a organizat o rețea imensă de aprovizionare, de stocare și distribuire de ajutoare, rețea ce acoperea aproape întreaga Franță. Regina regentă, Ana de Austria, îl numește membru în Consiliu de Conștiință, un fel de Minister al Cultelor, cu numeroase roluri în viața eclezială, cum ar fi numirea episcopilor. A avut intervenții decisive în afacerile politice (uneori fără succes), de exemplu în 1638, a intervenit pe lângă Richelieu pentru pacea din Lorena, victimă devastărilor produse de soldați; a propus lui Richelieu suma de 3 000 de livre pentru finanțarea unei forțe militare de intervenție în Irlanda pentru apărarea catolicilor amenințați de trupele invadatoare engleze; s-a adresat de două ori Ministrului Mazarin, o dată personal, a doua oară printr-o scrisoare, cerându-i demisia pentru a restabili pacea și a pune capăt suferințelor poporului.
Om al timpurilor sale, Vincențiu a acceptat structura social-feudală, puterea absolută a regelui și înțelegerile dintre puterea politică și puterea religioasă, și a acționat în acest context sociopolitic. Totuși, avea numeroase nemulțumiri văzând diferențele dintre criteriile sale personale și criteriile politice. Este adevărat că a colaborat cu politicienii, dar nu a fost un politician și nu a reacționat din motive politice sau favoruri și beneficii personale. Principala sa preocupare era binele comun, mai ales al săracilor; intervențiile sale politice directe sau indirecte au avut ca scop binele săracilor.
II – Câteva elemente referitoare la colaborarea ca Familie Vincențiană, în prezent
Avem nevoie unii de alții
Misiunea începută de sfântul Vincențiu nu a fost doar o acțiune cu caracter personal, ci a fost o imensă operă comunitară și muncă de echipă (în rețea am spune astăzi); a reunit bogați și săraci, membri ai clerului și laici, femei și bărbați, mobilizat și a format oamenii de bunăvoință; a colaborat cu alții pentru fondarea instituțiilor (Confreriile de Caritate, Congregația Misiunii, Compania Fiicelor Carității) și a implicat autoritățile publice. A înțeles că cheia succesului în slujirea săracilor este colaborarea.
Experiența sfântului Vincențiu reprezintă astăzi o invitație la colaborare între diferitele grupuri ale aceleași familii vincențiene. Astăzi, în această experiență putem descoperi lumină și orientare pentru colaborare:
a) Colaborare pornind de la apelurile săracilor și în colaborare cu săracii.
Toate acțiunile sfântului Vincențiu s-au născut, s-au structurat și dezvoltat pornind de la nevoile săracilor. A privit realitatea cu ochii credinței și a dezvoltat o adevărată colaborare de solidaritate cu săracii. Pornind de la săraci, sfântul Vincențiu a trăit cu săracii, a împărtășit condițiile lor de viață, a suferit împreună cu ei și a învățat de la ei. Împreună cu săracii, a acționat în favoarea lor, i-a apărat și le-a apărat interesele; le-a cerut să colaboreze și i-a slujit cu iubire și dăruire, umilință, simplitate, autenticitate, blândețe și bunătate. Toate atitudinile, activitățile, eforturile, capacitățile, resursele sale umane și materiale au fost puse în slujba săracilor.
Și astăzi, colaborarea trebuie să se nască din nevoile săracilor și să se dezvolte într-o slujire efectivă de transformare a realitățile ce produc sărăcie. Este vorba de a căuta răspunsuri la nevoile concrete ale săracilor, împreună și organizat, printr-o metodologie de reciprocitate care să dezvolte potențialul și participarea săracilor, înrădăcinate în cultura și credința săracilor și a persoanelor puse în slujba lor. Adevărata colaborare în favoarea săracilor nu poate să consiste în experiențe și improvizări în domeniul afacerilor, în adoptarea unor comportamente speciale și exclusiviste pentru a satisface interesele financiare ale unor persoane sau grupuri.
b) Colaborare în favoarea săracilor pornind de la mistica evangheliei în credință, speranță și dreptate
Sfântul Vincențiu a iubit săracii și i-a slujit într-o mistică de caritate evanghelică. ”Caritatea este deasupra tuturor legilor și prin urmare totul trebuie să fie în legătură cu ea. E o mare Doamnă, trebuie să facem ceea ce ne poruncește”; ”Nu există caritate fără dreptate”; ”Dragostea este inventivă până la nesfârșit”. Evanghelia ne arată că există o relație strânsă între Isus și săraci: ceea ce facem pentru săraci, facem pentru Cristos. Săracul este o manifestare vie a Domnului, prezența sa reală, nu doar un intermediar. În acest sens, săracul este sacrament: manifestare și comunicare a Misterului lui Isus. Sfântul Vincențiu l-a descoperit și urmat pe Isus Cristos evanghelizatorul și slujitorul săracilor ascultând strigătele săracilor și citindu-le în lumina credinței. Prin viața sa a practicat Alianța de iubire cu Cristos și săracii. ”Slujindu-i pe săraci l-a slujit pe Isus Cristos”.
Această mistică evanghelică trăită de sfântul Vincențiu este temeiul și scopul colaborării vincențiene.. ”Caritatea este un sentiment ce depășește simțurile și mintea”. Este un dar al Duhului, sufletul și unitatea de măsură a faptelor noastre. Este regulă în discernământ și conduce toate faptele și întreaga noastră viață de credință. Este forța care transformă viața și societatea, dă o nouă lumină relațiilor personale și sociale și cere respect față de demnitatea umană, dreptate, prietenie, solidaritate… caritatea se naște din credință și umblă împreună cu dreptatea, ea conferă activității vincențiene un sens deplin, liberator și divin. Amploarea adevăratei iubiri sociale poate fi trăită în profunzime doar prin caritate.
Caritatea face posibil ca persoanele angajate în pastorală să dobândească valori, experiențe, atitudini și practici noi, trecând peste rezultatele obiective și materiale obținute în urma acțiunilor sociale. Caritatea permite actorilor sociali să-și construiască propria viață printr-o angajare pentru o societate solidară, bogată în relații umane, bazată pe gratuitate și fraternitate având ca scop dezvoltarea unei vieți autentice. Fără caritate, colaborarea în favoarea săracilor, folosind mijloace sofisticate și resurse moderne, poate avea succes și rezultate, însă va fi rece și lipsită de afecțiune, de vise și speranțe, va fi incapabilă să promoveze o autentică dezvoltare integrală a omului, a săracilor și a persoanelor vulnerabile.
c) Colaborare într-un spirit profund eclezial
Colaborarea dezvoltată de sfântul Vincențiu nu este doar o acțiune izolată, ci face parte din viața și misiunea Bisericii. Comunitatea eclezială formează trupul mistic al lui Cristos, comunitate de evanghelizare și misiune în slujba milostivirii și a săracilor. Pornind de la această convingere, a insistat asupra unității și comuniunii din sânul unei comunități și a Bisericii; a insistat asupra colaborării și a coresponsabilității în vederea binelui întregului trup cu funcțiile sale diferite și asupra practicării carității în favoarea săracilor, membrele suferinde ale Bisericii.
Colaborarea vincențiană trebuie să fie expresia vie a misiunii și carității în favoarea săracilor în Biserică, cu Biserica și pentru binele Bisericii. Identitatea noastră vincențiană se fondează și se clădește pe angajarea misionară și caritativă în favoarea celor săraci. Angajarea definește locul în care investim și colaborarea în Biserică. Colaborarea vincențiană, în unire cu Papa și episcopii, face parte din realitățile pastorale ale Bisericilor locale, în strânsă legătură cu grupurile ecleziale și trebuie să fie aibă întotdeauna ca scop mărturia profetică și misionară în favoarea săracilor. Să îndepărtăm de la noi acțiunile izolate și paralele, să îndepărtăm de la noi denaturarea spiritualității noastre, ispita de a avea acțiuni de succes, obținerea unui prestigiu social și bisericesc; toate acestea vor prejudicia angajarea liberatoare în favoarea săracilor.
d) Colaborarea pentru responsabilizarea săracilor și a colaboratorilor săracilor
Sfântul Vincențiu a fost maestrul responsabilizării[2], a dezvoltat acțiuni ce au ajutat persoanele să-și ia viața în propriile mâini și să se angajeze mai ales în slujirea săracilor, a femeilor și a familiilor pentru ca aceștia să-și redescopere demnitatea și forța interioară pentru a duce o viață mai bună, mai demnă și mai dreaptă. Cooperarea cu săracii în domeniul muncii constă în a-i ajuta, atât pe ei cât și pe însoțitorii lor, să-și descopere propriile capacități pentru a se dezvolta, pentru a se auto-elibera de toate formele de sclavie, vulnerabilitate și sărăcie. De fapt, săracii au puterea și credința capabile să evanghelizeze și să provoace acțiuni de reînnoire și liberare. Practicarea colaborării misionare și caritative trebuie să fie o acțiune ce pornește din credința capabilă să ajute toate persoanele să-și descopere forța interioară, ce are puterea să le transforme și să transforme realitățile în care trăiesc. Trebuie să cunoaștem această bogăție interioară prezentă în orice persoană și în toate asociațiile ce lucrează în echipă. O sarcină importantă și urgentă o reprezintă provocarea un proces de responsabilizare ce poate fi asemănată cu forța capabilă să producă atât eliberarea personală, cât și socială. În spiritul vincențian, trebuie să știm să valorizăm și să mobilizăm săracii pentru muncă, să evidențiem potențialul misionar al laicilor, mai ales al femeilor, pentru ca aceștia să poată interveni în formarea colaboratorilor oferindu-le calificări tehnice, umane și spirituale, pentru ca, la rândul lor aceștia să devină slujitori și nu funcționari.
e) Colaborare creativă, actualizată și diversificată în concordanță cu deciziile corecte ale Bisericii și societății
Folosindu-se de conceptele și mijloacele timpului său, sfântul Vincențiu a inițiat slujirea săracilor, adică apărarea și promovarea demnității copiilor lui Dumnezeu; a intervenit pe diferite fronturi pentru a combate sărăcia cu armele iubirii și cu participarea persoanelor și a organismelor Bisericii.
Experiența sfântului Vincențiu de a uni forțele în favoarea săracilor devine un orizont de aprofundat pentru colaborarea vincențiană. Caritatea însoțită de dreptate arată că activitatea de ajutorare și promovare socială trebui să fie înțeleasă înainte de toate ca o slujire pentru a reda omului drepturile legitime – săracul nu este o persoană căruia i se fac anumite favoruri, din milă – ci i se redau drepturile. Această slujire provoacă reacții sociopolitice, cere recunoașterea drepturilor omului și acționează împotriva nedreptăților ce favorizează acumularea de bogății din partea unora și generează sărăcie pentru ceilalți.
Acțiunea vincențiană trebuie să acționeze pentru o societate mai dreaptă, mai umană și mai solidară împreună cu toți actorii sociali, săracii, politicienii, sindicatele, mișcările populare, fiecare după capacitățile și calitățile proprii. Această colaborare, la fel ca în vremea sfântului Vincențiu, cere timp pentru discernământ pentru asumarea și depășirea eventualelor conflicte. Întotdeauna, activitatea vincențiană trebuie să fie condusă de criteriile evanghelice ale dreptății sociale și Doctrinei Sociale a Bisericii. În orice situație, trebuie să acționăm în favoarea săracilor, cu spirit critic și în interacțiune cu realitatea și forțele sociale. Suntem în slujba dreptății și a fraternității, de aceea să nu ne lăsăm manipulați și să cădem în căutarea și apărarea unor interese nedrepte și părtinitoare.
f) Colaborare prin reciprocitate umilă și împărtășire a darurilor primite
Privind spre Sfântul Vincențiu, vedem că el a avut relații cu multe persoane, a avut nenumărați colaboratori și a frecventat multe locuri; a știut să creeze legături între diferite curente și organizații de binefacere și a recunoscut să are nevoie de ceilalți fiind astfel deschis spre cooperare. Nu exagerăm când spunem că umilința a fost temelia, atât în viața cât și în activitatea sa. Umilința, virtutea Domnului nostru Isus Cristos, înseamnă să acceptăm că totul vine de la Dumnezeu și presupune recunoașterea limitelor proprii și încredere nemărginită în Dumnezeu.
Umilința presupune să ne golim de noi înșine, de aroganță și de autosuficiență. Ea ne face dependenți de Dumnezeu și cere persoanelor să fie interdependente. Nimeni nu poate exista singur; nici o ramură a familiei vincențiene nu se poate considera autosuficientă, că nu are nevoie de nici un ajutor. Colaborarea presupune să recunoaștem că săracii și ceilalți colaboratori sunt persoane capabile să-și dezvolte calitățile și capacitățile și ne pot ajuta să creștem în iubire. Reciprocitatea, interdependența și deschiderea pentru colaborare cer din partea noastră relații fraterne, lipsa discriminării și a intereselor pentru putere. Împărtășirea darurilor primite favorizează creșterea în iubire și constituie o adevărată alianță în misiunea vincențiană.
”Pentru a-l ajuta pe aproapele trebuie să alergăm ca la un foc” spunea sfântul Vincențiu. Prin acțiuni eficace, cuvinte și atitudini, și-a însușit realitatea săracilor și s-a angajat să-i ajute în limita posibilităților. A încercat să reunească și să organizeze pe toți oamenii de bunăvoință pentru a acționa împreună și organizat, pentru a colabora. Urmându-l pe sfântul Vincențiu și Familia Vincențiană să poată fi unită și organizată pentru a colabora în slujirea săracilor.
Pr. Eli Chaves dos Santos, CM
Roma, martie 2012
Privind la mărturia sfântului Vincențiu, cum am putea colabora ca Familie Vincențiană pentru a realiza împreună marea operă vincențiană: misiunea și caritatea în favoarea săracilor.
traducere sora Magdalena
