SVP Romania

                                           Sfântul Vincențiu de Paul și ministerul laicilor

Introducere

În această conferință aș  dori să vă redau relația sfântului Vincenţiu cu laicii, cum a reușit să-i implice în misiunea de evanghelizare a Bisericii. Vom aborda viziunea lui despre locul și ministerul laicilor în Biserică.

Înainte să intru  în subiect aș  dori să evocăm împreună momentele importante din viața Sfântului Vincenţiu: Sfântul Vincenţiu s-a născut la 24 aprilie 1581 în localitatea  Pouy (redenumită mai târziu St Vincent de Paul, în onoarea sfântului), într-o familie de ţărani săraci. El a privit mai întâi săracii din propria familie, părinţii, vecinii, mediul de viaţă. A fost crescut de părinţi în spiritul muncii şi al responsabilităţii. Credinţa şi dragostea insuflată în familie îl vor ajuta să depăşescă momentele dificile care apar în viaţa sa. La 19 ani, a fost  sfinţit preot de episcopul din Périgueux şi a continuat studiile până a obţinut licența în teologie. După cum vom vedea, în continuare, anul 1617 a reprezentat pentru sfântul Vincențiu de Paul cotitura vieții sale, a fost anul când   începe să se reveleze carisma  vincențiană.

1. Locul laicilor în Biserică pe timpul sfântului Vincenţiu

Pe timpul sfântului Vincenţiu laicii nu aveau nici o implicare directă în viața sau misiunea Biserici. 

          Sfântul Vincenţiu a trăit imediat după Conciliul Tridentin, (1545-1563), iar în toată activitatea sa pastorală a pus în practică învățătura acestuia, majoritatea proiectelor sale nu erau altceva decât realizarea cerințelor Conciliului (formarea preoților, misiuni).

 Conciliul Tridentin[1] nu  a dezbătut problema laicilor; principala preocupare a fost redefinirea disciplinei sacramentale și reînnoirea clerului. Conciliul a dorit comunități creștine bine organizate, păstorite de ierarhia bisericească și preoți bine pregătiți. În acest context laicii au devenit beneficiarii pasivi ai ministerului preoților. 

Putem spune că sfântul Vincenţiu a trăit într-o perioadă când Biserica era condusă și administrată de clerici fără să se sprijine pe ajutorul laicilor.

 2. Sfântul Vincenţiu și laicii

 Cunoaștem cu toți viața Sfântului Vincenţiu de Paul și știm cât de important a fost pentru el anul 1617. Un an cu mari schimbări, un an care marchează și începutul colaborării lui cu laici. Sfântul Vincenţiu înțelege prin evenimentele trăite că Dumnezeu îl cheamă să-L slujească prin cei săraci. Dacă examinăm bine evenimentele din acel an ne dăm seama că laicii au jucat un rol important. Laicii sunt aceia care atrag atenția Sfântului Vincenţiu la nevoile și sărăciile poporului lui Dumnezeu.

Mai întâi la Gannes-Folleville este doamna de Gondi care îi cere lui Vincenţiu să predice despre spovada generală. Tot ea îl îndrumă să înceapă misiunile în satele care îi aparțineau. Acest eveniment a fost la baza înființări Congregației Misiunii.

Câteva luni mai târziu la Chatillon sunt din nou laicii care îl avertizează despre situația unei familii bolnave. Acest eveniment a dat naștere la prima asociație laică din Biserică; Doamnele de Caritate.

La originea fondării Fiicelor Carității este tot o laică, Marguerite Naseau, care   i-a inspirat sfântului Vincenţiu ideea să se orienteze spre slujirea săracilor cu cei săraci. Săracii sunt slujiți de către săraci, nimeni nu înțelege mai bine ca ei situația și nevoile lor. Prin aceasta Vincenţiu introduce în Biserică evanghelizarea săracilor cu cei săraci.

Am putea aduce mai multe exemple din viața sfântului Vincenţiu în care Dumnezeu a folosit laicii ca să-l îndrume spre vocația slujirii săracilor. 

Prin aceste evenimente putem observa că sfântul Vincențiu se lasă provocat de dorința, reacția și generozitatea laicilor și împreună cu ei organizează misiunea de evanghelizare a săracilor.

Laicii participă la misiunea de evanghelizare alături de întreg poporul lui Dumnezeu. Sfântul Vincențiu a implicat laicii și a avut grijă să-i ajute să-și însușească anumite sensibilități spirituale. 

         3. Organizarea activității laicilor în Biserică

 Primele asociații de caritate au fost experiențe creatoare în domeniul ministerului laicilor.  Sfântul Vincențiu nu doar le permite să se implice ci creează și spații corespunzătoare pentru a putea activa și participa la misiunea Bisericii. El le încredințează o misiune foarte importantă: misiunea slujirii. 

          Pentru a putea realiza toate acestea, Vincențiu a trebuit să creeze structuri noi și să exploreze căi noi. Asociația Doamnelor de Caritate activează în parohie cu acordul și sub îndrumarea parohului, însă are libertate de decizie în ceea ce privește modul de organizare și ajutorarea săracilor. Pentru a le acorda un rol bine determinat, Vincențiu le pune în rândul săracilor și le cere să acționeze pentru săraci și în numele lor. Deciziile nu sunt luate de el, ci întotdeauna supune discuțiilor anumite nevoi ale săracilor și doamnele sunt cele care iau decizia. În cadrul asociației toate responsabilitățile  revin laicilor, preotul are grijă doar ca totul să se desfășoare în spirit creștinesc și conform învățăturii Bisericii. Sfântul Vincențiu are încredere în credincioșii laici și vede în ei adevărați colaboratori în misiunea de evanghelizare. Nu se preocupă prea mult ca să-și conserve autoritatea sau punctul de vedere, ci întotdeauna caută noi modalități de a-i implica și responsabiliza. 

          Provocat de laici, Vincenţiu, își da seama de rolul lor important în Biserică. Evenimentele de la Chatillon ne arată clar intenția sfântului Vincenţiu; vrea să pună bazele unei organizații laice pentru a sluji săracii. În regulamentul primei confrerii de caritate reies clar trei aspecte principale de organizare:

 a) necesitatea de a acționa împreuna

b) o misiune: slujirea săracilor sufletește și trupește

c) o relație strânsă cu episcopul, cu Biserica

                   Aceste principii de organizare și acțiune le găsim în toate inițiativele sfântului Vincenţiu cu laicii.

          Să le privim mai de aproape:

                   a) Necesitatea de a acționa împreună 

          Vincențiu de Paul nu a trimis niciodată pe nimeni să lucreze singur și nici el nu a lucrat singur. A oferit structuri și i-a făcut pe oameni capabili să lucreze în echipă, în rețea. Biserica este formată din comunitatea credincioșilor; ajutorarea săracilor în Biserică este o mărturie a dragostei creștine. Credincioșii laici sunt întâi de toate mădulare ale Bisericii, deci trebuie să lucreze în comuniune. 

 Însă Vincențiu nu are în vedere doar rezultatele pastorale și caritative. El le cere doamnelor de caritate să se iubească reciproc ca niște persoane pe care iubirea Domnului nostru Isus Cristos le-a unit, să se roage una pentru alta și să se viziteze între ele pentru a menține vie flacăra iubirii. Insistă ca laicii să simtă că fac parte din același proiect și să se sprijine reciproc. 

Membrii unui grup vincențian au grijă să întărească legăturile dintre ei prin împărtășirea credinței creștine și a idealului vincențian. Avem la dispoziție foarte multe mijloace: întâlnirile conferinței, rugăciuni în comun, reflecții pastorale, exerciții spirituale. Este important să fim convinși de faptul că nu suntem singuri și că aparținem unei mari familii.

          b) O misiune: slujirea săracilor sufletește și trupește 

Fiecare inițiativă de evanghelizare a sfântului Vincențiu a avut ca punct de plecare o întâlnire cu săracii pe de o parte și cu generozitatea credincioșilor laicii pe de altă parte. El vede o nevoie reală și urgentă, dar în același timp vede și posibilitățile care i se oferă. Săracii pot fi ajutați datorită generozității și bunăvoinței celor care au resurse. Pentru ca această ajutorare să nu se transforme într-o atitudine de aroganță sau dispreț față de săraci, sau într-o simplă filantropie, are grijă ca toată activitatea caritativă să aibă ca bază principiul credinței: întâlnindu-i pe săraci îl întâlnim pe Cristos care suferă în ei, ajutându-i pe săraci îl ajutăm pe Cristos care ne cere să-l ajutăm.

Experiența vincențiană fundamentală este întâlnirea cu Cristos prezent în săraci. Viața spirituală și activitatea misionară și caritativă a sfântului Vincențiu de Paul își are originea în acest mister. Toate instituțiile fondate de el – Asociațiile Doamnelor de Caritate, Congregația Misiunii, Fiicele Carității – au ca scop slujirea săracilor, adică slujirea lui Cristos prezent în săraci. Vincențienii slujesc săracii trupește și sufletește. Vincențiu i-a trimis pe oameni la săraci și insistă ca discipolii săi să meargă și să viziteze săracii acolo unde aceștia își duc traiul: case, ospicii, închisori, pe stradă… Aceste vizite le permite să-i cunoască și să vadă realitatea dintr-un alt unghi, adică din unghiul celui exclus și marginalizat.

  Ajutorul spiritual și material nu sunt două scopuri separate ci două elemente ale evanghelizării totale și reprezintă răspunsul dat la toate nevoile săracilor.

Caritatea creștină înseamnă solidaritate cu săracii. Caritatea se practică în lucruri concrete și sub diferite forme: îngrijirea bolnavilor, hrănirea celor flămânzi, educarea copiilor, organizarea comunității, apărarea drepturilor omului, administrarea sacramentelor, căutarea dreptății și a păcii. Sfântul Vincențiu pornește de la nevoile reale ale săracilor și caută întotdeauna soluțiile adecvate. Întotdeauna caută să-i elibereze pe oameni de răul care-i apasă.

Săracii sunt sacramentul lui Cristos, ei ni-l descoperă pe Cristos. Întâlnindu-i pe săraci, sfântul Vincențiu s-a întâlnit cu Cristos. Vincenţienii sunt invitați să parcurgă același drum. Nu-l putem vedea însă pe Cristos prezent în săraci dacă nu avem o viață de rugăciune.

Spiritualitatea vincenţiană este laică. Pentru a ajunge la desăvârșirea vieții, adică la sfințenie nu trebuie să părăsim lumea și să ne retragem într-o mănăstire sau să devenim preoți; înaintăm pe calea sfințeniei dacă rămânem în lumea săracilor și intrăm în relație cu ei. Meditând asupra modului în care Cristos a întâlnit și ajutat săracii, înțelegem necesitatea de a înainta pe calea virtuților de iubire, simplitate, umilință. Sfântul Vincențiu le cerea laicilor să practice virtuțile necesare stării lor de viață. 

           c) O relație strânsa cu episcopul, cu Biserica

 Relația cu Episcopul sau parohul a fost pentru Vincenţiu un punct capital, asociațiile de caritate acționează în Biserică și cu acordul Bisericii. Vincenţiu nu începe nici o activitate într-o dieceză fără acordul episcopului. Cu toate operele de caritate lucrează în strânsă legătură cu parohul și răspund la cerințele și nevoile parohiei.

Această relație deschide noi perspective de angajare a  laicilor în Biserică. Credincioșii laici devin încetul cu încetul colaboratorii preoților în evanghelizarea săracilor.

Concluzie 

În concluzie putem spune ca sfântul Vincențiu de Paul, într-o perioadă în care Biserica nu se preocupa de misiunea laicilor,  a avut capacitatea să recunoască potențialul de care dispun laicii și să-l pună în slujba evanghelizării. 

Viziunea sfântului Vincențiu despre locul laicilor în Biserică s-a format și a pornit de la propria experiență misionară. Pentru el, întrebarea fundamentală nu se referea la modul de organizare al comunității ci la modul de evanghelizare al săracilor. Cum le transmitem săracilor Vestea cea bună?  Experiența îl face să înțeleagă importanța slujirii efectuate de laici, descoperind în ei o nouă cale de a se apropia de săraci. 

                                                                             Fratele Celestin Farcaș CM