SVP Romania

Fericitul Frederic Ozanam și slujirea în Biserică

”O credinţă autentică – niciodată comodă şi individualistă – implică mereu o profundă dorinţă de a schimba lumea, de a transmite valori, de a lăsa ceva mai bun după trecerea noastră pe pământ”. (E.G. nr. 183)

Aceste cuvinte ale papei Francisc sunt foarte potrivite pentru a caracteriza viața și activitatea fericitului Frederic Ozanam, dar și a primilor membri ai Conferințelor Sfântul Vincențiu de Paul. Cred că aceste cuvinte ar trebui să ne caracterizeze și pe noi. În cele ce urmează voi încerca să prezint câteva aspecte din viața lui Ozanam care se înscriu foarte bine în această dinamică: credința adevărată sau autentică nu poate fi separată de practicarea carității, fraternitatea - valoarea fundamentală a creștinismului și implicarea creștinilor în răspândirea Împărăției lui Dumnezeu în lume.

1. Legătura dintre credință și caritate 

Nu trebuie să uităm că la început Conferințele Sfântul Vincențiu de Paul au avut ca scop apărarea credinței catolice și nu practicarea carității. Însuși Frederic Ozanam oferă această explicație, după douăzeci de ani, în anul 1853 în cadrul unui discurs adresat membrilor SSVP din Florența când povestește ce s-a întâmplat cu adevărat în anul 1833 și care erau intențiile lui și ale prietenilor săi: 

”Eram asaltați de un potop de doctrine filozofice și heterodoxe[1] ce se agitau în jurul nostru, atunci am simțit dorința ca în mijlocul asalturilor să ne întărim credința atacată de diferitele sisteme ale falselor științe. Printre tinerii noștri colegi unii erau materialiști, saint-simonieni, fourieriști[2], iar alții deiști[3]. Când noi, catolicii, ne străduiam să le amintim acestor frați rătăciți minunile creștinismului, aceștia ne-au răspuns: aveți dreptate dacă vorbiți de trecut; altădată creștinismul a înfăptuit minuni; azi însă, creștinismul este mort. Și de fapt, voi, care vă lăudați că sunteți catolici, ce faceți voi? Unde sunt faptele care arată credința voastră și care ne pot face să o respectăm și să o acceptăm? Și aveau dreptate, meritam aceste reproșuri. Atunci ne-am spus: Ei bine, să trecem la acțiune pentru ca faptele noastre să fie în concordanță cu credința noastră! Dar ce să facem? Pentru a fi cu adevărat catolici ce altceva ar trebui să facem decât ceea ce-i place Domnului? Să-l ajutăm pe aproapele așa cum a făcut Isus Cristos și să ne punem credința sub ocrotirea carității[4]”.

 Și care este scopul? Doreau să fie credibili într-o societate în care era greu să fii credibil. ”Scopul nostru era să rămânem tari în credință și să o propovăduim celorlalți  prin practicarea carității[5]”. Să fii credibil înseamnă să trăiești tot mai mult în adevăr și  să practici credința în întregime. Credința nu poate fi trăită pe jumătate: adevărul credinței include mărturisirea prin fapte. ”Să ne punem credința sub ocrotirea carității”. Această credință este credința în iubire, este credința în iubirea lui Dumnezeu, și credința în această iubire  îi unește pe credincioși în așa fel încât singura lor dorință este să răspândească în toată omenirea această iubire. ”Credinţa fără caritate nu aduce rod, iar caritatea fără credinţă ar fi un sentiment în voia constantă a îndoielii. Credinţa şi caritatea se cer reciproc, astfel încât una îi permite celeilalte să realizeze drumul său”[6] ne amintește papa emerit Benedict al XVI-lea în scrisoarea apostolică Porta Fidei. 

În 1834 Frederic scria: ”Iubirea este cea mai puternică legătura și principiul unei prietenii adevărate; caritatea nu poate rămâne în inima câtorva persoane fără a se revărsa în afară; este ca focul care se stinge dacă nu este alimentat, iar faptele bune reprezintă combustibilul carității.[7]” 

Așadar, Conferințele nu sunt altceva decât această viață comună în iubirea lui Dumnezeu care se îndreaptă spre săraci, altfel această iubire riscă să nu fie credibilă. Vizitarea săracilor face parte din viața noastră de credință. ”Pentru Biserică, opţiunea faţă de săraci este mai întâi o categorie teologică, înainte de a fi una culturală, sociologică, politică sau filozofică”[8] ne spune sfântul părinte papa Francisc în prima sa exortație Evangelii Gaudium. 

Toate acestea sunt importante pentru viața Bisericii de astăzi. Trăirea și practicarea carității în Biserica de astăzi este esențială pentru credibilitatea sa. Dacă nu le oferim oamenilor posibilitatea de a vedea și de a experimenta iubirea Bisericii, cum îi putem ajuta să creadă în iubirea lui Dumnezeu față de oameni? Noi credem în iubire, Dumnezeu e iubire! Și în măsura în care noi credem lăsăm această iubire a lui Dumnezeu să se arate tot mai mult prin faptele noastre și invers, în măsura în care trăim această iubire, credința și mărturia noastră devin mai credibile. ”Credinţa transformă întreaga persoană, întocmai pentru că ea se deschide la iubire. În această împletire a credinţei cu iubirea se înţelege forma de cunoaştere proprie credinţei, forţa sa de convingere, capacitatea sa de a lumina paşii noştri. Credinţa cunoaşte deoarece este legată de iubire, deoarece însăşi iubirea aduce o lumină[9]”, ne spune papa Francisc în enciclica Lumen Fidei.

 În acest sens ar trebui să spunem  că chipul plin de iubire al Bisericii este foarte important pentru noua evanghelizare. Modelul de evanghelizare este Cristos. Isus Cristos a evanghelizat, a răspândit Vestea cea bună a mântuirii atât prin cuvinte cât și prin viața sa. Prin urmare, chipul plin de iubire al Bisericii reprezintă un element esențial al evanghelizării. Biserica evanghelizează nu doar prin ceea ce vestește, dar și prin ceea ce este. Mărturia de iubire este elementul constitutiv al evanghelizării. De ce? Pentru că practicarea carității ne trimite la misterul iubirii, iubirea infinită a lui Dumnezeu făcut om pentru a ne reda demnitatea de fii ai lui Dumnezeu.

 Legătura dintre credință și caritate a fost foarte vizibilă în viața fericitului Frederic Ozanam. Credința implică practicarea iubirii, iar credința fără iubire este o minciună. Cuvintele sfântului apostol Iacob sunt foarte clare în această privință: ”credința dacă nu are fapte este moartă! Eu îți voi arăta din faptele mele credința mea…”[10]. Chiar dacă acceptăm că credința fără fapte este moartă ne este mai greu să acceptăm și viceversa. Papa emerit Benedict al XVI-lea ne avertizează că ”caritatea fără credinţă ar fi un sentiment în voia constantă a îndoielii” și aici se subînțelege necesitatea credinței în practicarea carității.

Iar caritatea trebuie să fie practicată mai ales față de cei săraci. ”În inima lui Dumnezeu există un loc preferenţial pentru cei săraci, în asemenea măsură încât el însuşi  “s-a făcut sărac” (2Cor 8,9). Tot drumul răscumpărării noastre este marcat de cei săraci”[11].

 2. Dogma fraternității 

Frederic Ozanam a vorbit mult despre fraternitate. Pentru el, fraternitatea înseamnă întâi de toate comuniune în credință, credința ne transformă în confrați și are vocația de a se răspândi. Bineînțeles că această fraternitate este o manifestare a fraternității dintre oameni instituită în societate de creștinism. Într-o serie de articole publicate în anul 1848, Ozanam vorbește despre fraternitate ca despre o ”dogmă”.

 ”Teologia (învățătorilor Bisericii) nu conține expresii deosebite pentru a exprima unitatea, solidaritatea și responsabilitatea reciprocă a familiei umane. Predica despre originea comună a oamenilor și egalitatea lor în fața lui Dumnezeu este importantă. Însă unirea cu Cristos realizează mai mult decât unirea cu Adam: creștinii devin mai mult decât frați, ei devin membri ai aceluiași trup. Și, în timp ce Platon le mulțumea zeilor că l-au creat bărbat și nu femeie, un om liber și nu sclav, grec și nu barbar, sfântul Paul afirmă că nu mai există nici bărbat nici femeie, nici om liber nici sclav, nici grec nici păgân, ci toți sunt una în Isus Cristos”[12]. Apoi Ozanam prezintă istoria primei comunități din Ierusalim ca model al fraternității creștine cu dificultățile ei de a se realiza și cum aceasta mai durează încă doar în comunitățile călugărești. Apoi adaugă: ”dogma fraternității a rămas în predica creștinilor și a coborât în toate păturile sociale ale societății antice și a reînnoit-o atingând trei puncte sensibile ale claselor oprimate: sclavagismul, sărăcia și munca”[13].

 Și în continuare arată modul în care a fost atins fiecare domeniu. În ceea ce privește sclavagismul, faptul că Cristos s-a întrupat și a luat fire de sclav pentru a se face slujitor i-a făcut pe stăpânii de sclavi nu doar să le redea libertatea ci să-i și respecte pe sclavi. Ceea ce   s-a făcut pentru sclavagism a avut influențe asupra sărăciei ”o altă formă de servitute”[14] și asupra înțelegerii noțiunii de muncă conferindu-i demnitate pe care n-a avut-o până atunci; astfel munca nu mai este înțeleasă ”ca o obligație a omului decăzut, ci ca o regulă a omului nou”[15]. 

”Nu ne putem închipui revoluția pe care a realizat-o Creștinismul, nu doar pe plan moral, dar mai ales în economia societății romane prin prețuirea muncii într-o perioadă în care inactivitate era flagelul nu doar din  înalta societate, dar și  printre mulțimea ce aștepta pâinea de la ajutoarele imperiale”[16]. Sclavie, sărăcie, muncă -  în gândirea lui Ozanam aceste trei noțiuni sunt strâns legate. Dogma fraternității dintre oameni antrenează o viziune socială. Frederic afirmă că ”Evanghelia este o doctrină socială”[17]. 

Această idee a fraternității dintre oameni la Frederic Ozanam este strâns legată de o viziune de egalitate politică, dar și de noțiunea de ajutorare care trebuie să aibă o anumită reciprocitate. 

”Ajutorarea devine onorabilă pentru că poate fi reciprocă, pentru că orice om care azi oferă cuiva o vorbă bună, un sfat, o mângâiere mâine ar putea și el avea nevoie de o vorbă bună, un sfat, o mângâiere, pentru că mâna pe care voi o strângeți o strânge și pe a voastră, pentru că această familie nevoiașă pe care doriți să o iubiți vă va iubi la rândul ei, iar când acest bătrân sau această mamă evlavioasă, acești copilași se vor ruga pentru voi, veți fi răsplătiți mult mai mult”[18]. 

 Frederic continuă cu explicarea spălării picioarelor. ”În ziua de vinerea mare când papa merge la spitalul Pelerinilor ca să-i spele pe picioare și să-i servească la masă, după ce le varsă apă pe picioare, le sărută cu mult respect, iar prin acest gest îi învață pe cei bogați că aurul rămâne rece dacă nu este însoțit de pomana buzelor și a inimii; iar pe cel sărac îl învață că ne există stare mai plină de respect ca a lui deoarece religia îl aduce la picioare lui  pe vicarul lui Dumnezeu, pe conducătorul spiritual al umanității”[19].

 Ozanam este foarte sensibil la gestul de spălare al picioarelor, rămâne profund impresionat de gestul papei, dar și de gestul sfântului Toma de Canterbury care spăla zilnic picioarele a doisprezece săraci și mânca cu ei la masă[20]. Însă aceste gesturi descrise de Ozanam, nici papa și nici cancelarul Angliei nu merg până la capăt: nu le permit săracilor să le spele picioarele. ”Așadar, dacă eu, Domnul și Învățătorul, v-am spălat picioarele, și voi trebuie să vă spălați picioarele unii altora. Căci v-am dat exemplu ca și voi să faceți așa cum am făcut eu”[21]. În simplitatea și umilința sa Frederic Ozanam a recunoscut în aproapele sărac pe fratele său care are nevoie de ajutor, dar care, la rândul său poate oferi ajutor și sprijin. 

Săracii ne pot oferi multe, ei ne evanghelizează, așa cum repeta adesea sfântul Vincențiu de Paul. Pentru a primi din partea săracilor avem nevoie de o inimă simplă și umilă.   

Papa Francisc în exortația apostolică Evangelii Gadium ne spune că ”este necesar ca toţi să ne lăsăm evanghelizaţi de săraci. Noua evanghelizare este o invitaţie de a recunoaşte forţa mântuitoare a existenţei lor şi de a o aşeza în centrul drumului Bisericii. Suntem chemaţi să-l descoperim pe Cristos în ei, să le împrumutăm glasul nostru în susţinerea cauzelor lor, dar şi să le fim prieteni, să-i ascultăm, să-i înţelegem şi să primim înţelepciunea misterioasă pe care Dumnezeu vrea să ne-o comunice prin intermediul lor”[22]. 

Frederic Ozanam le scria cititorilor ziarului ”L’Ère nouvelle”: ”Lumea antică era atrasă de dragostea pe care creștinii o aveau unii față de alții, lumea modernă va fi atrasă de mărturiile de iubire ale creștinilor”[23]. 

3. Semnele Împărăției lui Dumnezeu în lume

 Toată opera literară a lui Ozanam este o continuă căutare a modului de dezvoltare a omului, a lumii, a societății și a civilizației. Iar această dezvoltare continuă este dată de valorile creștinismului. ”În civilizație observ mai ales lucrarea creștinismului”[24], va spune el mai târziu. Ozanam caută în istorie și găsește argumente în favoarea creștinismului care contribuie fără încetare la construirea unei ”societăți noi, capabilă să posede adevărul, să înfăptuiască binele și să descopere frumosul”[25]. De aceea s-a străduit să scrie ”istoria progresului”, ”istoria civilizațiilor”, ”istoria gândirii”, pentru că izbăvind rațiunea omului, Dumnezeu mântuiește lumea.  

Toată munca și activitățile creștinismului au ca scop răspândirea împărăției lui Dumnezeu în conștiința oamenilor. Unicul și invizibilul stăpân spiritual devine principiul și autoritatea din viața oamenilor. Ozanam caută să evidențieze că lumea invizibilă regenerează lumea vizibilă și că Revelația constituie principiul dezvoltării umanității. De aceea își permite să-și denumească propria activitate ”știință creștină”. Căci Frederic dezvoltă efectiv o știință creștină despre om și civilizație în interiorul căreia lucrează Revelația. 

Viziunea lui despre om este marcată de logica desăvârșirii evanghelice: ”Fiți desăvârșiți!”[26]. Aceste cuvinte însă ”condamnă omul la un  progres continuu ce se realizează pe deplin în infinit: Fiți desăvârșiți pentru că Tatăl vostru ceresc desăvârșit este”[27]. Astfel Ozanam poate propune o definiție a progresului uman: ”Progresul este efortul prin care omul renunță la imperfecțiunea prezentă pentru a căuta desăvârșirea, renunță la real pentru a se apropia de ideal, renunță la el însuși pentru a se ridica spre ceva mult mai de valoare”[28]. Pentru ca acest progres să fie cu putință ”pentru ca omul să poată ieși din el însuși nu doar pentru un moment ci pentru totdeauna, a fost nevoie ca desăvârșirea însăși să se facă vizibilă și Dumnezeu să se reveleze”[29]. Mai precis ”Dumnezeul creștinilor se revelează ca adevăr, bine și frumos. Ca adevăr atrage oamenii la sine prin credință, ca bine prin iubire, ca frumusețe prin speranță”[30].

 Adevărul, binele și frumosul ca atribute divine sunt veșnice și nu se dezvoltă, nu cresc. Omul însă crește în ele. Credința pătrunde tot mai mult în adevărul dogmei, binele își sporește dezvoltarea practică prin practicarea faptelor de caritate, iar frumosul menține omul într-o speranță neobosită. 

             Revelația divină îl face pe om capabil să se înțeleagă ca persoană în devenire. Legea progresului pentru om înseamnă integrarea Revelației divine. Această lege a progresului uman este înțeleasă și ca progres al societății. Oamenii care aspiră spre o viață mai desăvârșită vor fi capabili să creeze o societate mai dreaptă, vor face vizibilă Împărăția lui Dumnezeu printre oameni. Pentru Ozanam ”Istoria progresului nu este istoria omului, ci a lui Dumnezeu care, respectând libertatea oamenilor își realizează neîncetat lucrarea prin mâinile lor, aproape întotdeauna fără știrea lor și uneori chiar fără voia lor.”[31] 

            Chiar dacă lucrarea istorică realizată de Ozanam nu poate fi încadrată ca lucrarea istorică propriu-zisă, aceasta are marele merit de a considera dimensiunea transcendentală a omului și a societății ca factor al înțelegerii progresului. Această deschidere spre transcendent este pusă în relație cu modul în care Dumnezeu lucrează în lume, astfel încât istoria lumii poate fi citită ca istoria lumii răscumpărate de Dumnezeu. Activitatea istorică a lui Ozanam vrea să sublinieze acțiunea mântuitoare a lui Dumnezeu în lume. El a căutat și a descoperit semnele prezenței lui Dumnezeu în istoria lumii și a vrut să le facă cunoscute tuturor. 

Concluzie

 Prin viața și mărturia lor de credință, Frederic Ozanam și prietenii săi au dorit să participe la misiunea de evanghelizare a Bisericii și să răspândească Împărăția lui Dumnezeu în lume, mai ales într-o societate revoluționară și anticlericală. Au ales să meargă împotriva curentului, au ales să fie fideli valorilor evanghelice și nu le-au fost rușine să-și mărturisească public credința prin practicarea faptelor de milostenie. Dorința lor profundă era crearea unei societăți mai drepte care să aibă ca bază învățătura Evangheliei și fraternitatea universală.

 În spiritul lui Frederic Ozanam și ca membri ai Conferințelor Sfântul Vincențiu de Paul suntem invitați să iubim lumea și să o slujim cu iubire și dăruire. ”Să iubim această planetă magnifică unde Dumnezeu ne-a aşezat şi să iubim omenirea care locuieşte pe ea, cu toate dramele şi trudele sale, cu dorinţele şi speranţele sale, cu valorile şi fragilităţile sale. Pământul este casa noastră comună şi toţi suntem fraţi[32]” , ne spune  sfântul părinte Papa Francisc. Să iubim lumea și să avem grijă să lăsăm în urma noastră ceva mai bun atât în familiile noastre cât și în Conferințe, în Biserica locală și în societatea românească.  

                                                                     Sora Magdalena - Fiică a Carității