Isus şi săracul
Opt studenţi de la Universitatea din Paris, în frunte cu Ozanam, în anul 1883, s-au adunat ca în fiecare săptămână spre a discuta asupra felului cum trebuie apărată Biserica lui Cristos, atatcată din toate părţile. Săptămânal dezbăteau tot felul de probleme şi, după un an de discuţii, nu s-a constatat nimic real. Un alt student, opozant grupului, le-a spus:
- Voi vorbiţi mereu despre binele pe care Biserica l-a făcut în trecut. Dar la ce folosesc toate acestea, dacă astăzi Biserica este moartă?
- Ba nu-i moartă, au strigat cei opt într-un glas.
- Ba vă spun eu că e moartă. Iată şi o probă valabilă în această privinţă. Voi, cei opt, de un an de zile, nu faceţi altceva decât să pălăvrăgiţi în fel de fel de conferinţe! Dar, arătaţi-mi măcar o faptă bună pe care aţi facut-o voi în acest timp. Fapte, nu vorbe goale!
Cei opt au înţeles lecţia. În aceeaşi zi au dus lemne unui sărac, unui om care dormea în frigul de la subsolul clădirii în care ei ţineau conferinţele. Aşa au luat fiinţă „Conferinţele Sfântului Vincenţiu”.
Din această relatare putem observa că în viaţa de zi cu zi ceea ce contează nu sunt vorbele, ci faptele.
Noi ne-am adunat astăzi aici nu doar de dragul de a discuta, ci pentru a înţelege mai bine ce avem de făcut în cadrul organizaţiei din care facem parte; ce aşteaptă Isus de la noi, cum putem pune în practică sfaturile evanghelice ajutăndu-i astfel pe cei din jur.
Frederic Ozanam spunea: “Ceea ce îi desparte pe oamenii zilelor noastre nu este atât diversitatea partidelor politice, ci problematica socialã. Îşi va impune pânã la urmã punctul de vedere egoismul burghez sau spiritul de sacrificiu, adicã societatea ca sursã imensã de exploatare în beneficiul celor sãraci şi neputincioşi? Sunt oameni care posedã prea mult şi doresc sã aibã şi mai mult. Existã, însã, mult prea mulţi oameni, mult prea mulţi, care nu au minimul necesar pentru viaţã.”
Sfânta Scripturã este întotdeauna de partea celor sãraci şi nevoiaşi, ei sunt privilegiaţii prin excelenţã a lui Dumnezeu. Aşa a fost ieri, aşa este şi astãzi, de fapt, atât Vechiul, cât şi Noul Testament acordã o atenţie cu totul deosebitã acestei categorii de oameni, iar cel de al doilea Testament îi numeşte nici mai mult, nici mai puţin, fericiţi, „pentru cã a lor este împãrãţia cerurilor” ( Mt 5,3). Sãrãcia nu este niciodatã prezentatã ca un ideal de urmat, dimpotrivã, ea este un râu pe care noi îl datorãm, în primul rând, pãcatului (cf. Prov 6,9-11; 10,4; 21,17 etc.). Idealul fiecãrui evreu este prezentat în Cartea Proverbelor în rugãciunea lui Agur: „Sãrãcie sau bogãţie nu-mi da, ci dã-mi sã mãnânc atâta pâine de cât am nevoie, ca nu cumva, dupã ce mã voi sãtura, sã mã lepãd de tine şi sã spun: «Cine este ca Domnul?» Ca nu cumva, dupã ce voi sãrãci, sã mã apuc de furat şi sã iau în deşert numele Dumnezeului meu!” (Prov 30,8-9).
Dacã apelãm la Noul Testament, şirul exemplelor e şi mai evident. Înainte de toate, exclamãm şi noi împreunã cu apostolul Paul: „Vai mie dacã nu vestesc evanghelia!”, la care aş adãuga: dacã nu vestesc sãracilor evanghelia, pentru cã „a lor este împãrãţia cerurilor!”, atunci, într-adevãr, merit exclamaţia “vai mie!” Trebuie sã citim acest verset fundamental din Predica de pe Munte în lumina dimensiunii spirituale pe care tradiţia religioasã a Vechiului Testament o acorda cuvântului sãrac. Nu existã un consens unanim asupra sensului acestui cuvânt în paginile Vechiului Testament. Limba greacã foloseşte expresia οί πτωχοί pentru corespondentul ebraic folosit în Is 29,19; 61,1; Ps 69,33; Prov 14,21 etc. De fapt, acest termen se referã la un concept fluid în care e perceput cuvântul sãrãcie, concept ce a fost înţeles, de cele mai multe ori, în sens religios. Sãrãcia, care la început se rãsfrângea asupra domeniului social, devine încetul cu încetul un concept fundamental referitor la atitudinea sufleteascã. Cel sãrac devine astfel alesul lui Dumnezeu, receptiv la harul şi binecuvântarea sa şi dispus sã îndeplineascã întru totul voinţa sa. Nu e un lucru de nimic sã vestim evanghelia tocmai celor de jos ai societãţii, pentru cã Dumnezeu i-a ales sã fie pentru totdeauna partea sa de moştenire. (cf. Ps 16,5).
Cu alte cuvinte, cei sãraci sunt aleşii, privilegiaţii şi partenerii lui Dumnezeu prin excelenţã. Sãracii sunt obiectul iubirii speciale din partea lui Dumnezeu-Tatãl, sãracii sunt cei invitaţi şi stau cu Domnul la masã, un semn de dragoste nemãrginitã. De aceea, îndurarea sa faţã de sãraci este o adevãratã datorie a dragostei frãţeşti (cf. Fap 2,45; Rom 15,26; 2Cor 8,13-15; 9,12; 11,9; Iac 2,15-19), iar ajutorul pe care noi îl dãm lor în momentele de restrişte va fi întru totul rãsplãtit de Domnul: „Când dai un ospãţ, invitã pe cei sãraci, schilozi, şchiopi, orbi, şi vei fi fericit, cãci ei nu pot sã-ţi înapoieze” ( Lc 7,14).
1.1 Săracii în Vechiul Testament
O datã cu stabilirea evreilor în Pãmântul Fãgãduinţei, s-au constituit primele proprietãţi constând din acapararea de pãmânturi şi bunuri de tot felul; atunci au apãrut şi primii sãraci în popor. Legislaţia mozaicã conţinea nenumãrate prevederi în favoarea lor, dintre care le-aş menţiona doar pe cele mai importante:
a) spicele de grâu sau strugurii lãsaţi în urmã pe câmp, pentru a fi culeşi de cei sãraci ( Lev 19,9-10; 23,22);
b) salariul muncitorului trebuia plãtit înainte de cãderea serii ( Lev 19,13);
c) anii sabatici sau cei jubiliari au fost foarte importanţi, mai ales pentru sclavii care îşi pierduserã libertatea. Aceştia puteau sã-şi recapete, cu acest prilej, din nou drepturile şi libertatea de odinioarã ( Lev 25,1-55).
Asemenea legi nu au fost în Israel întotdeauna respectate, cu toate că era o datorie sfântã pentru fiecare evreu de a veni în ajutorul celor sãraci (cf. Neh 5,1-15). Dumnezeu îl recompenseazã pe cel care face pomanã celor nevoiaşi (cf. Prov 3,27-28; Sir 4,1-10). Cartea Deuteronomului, dezbate problema sărăciei, acceptã nevoile celor sãraci, mai ales ale vãduvelor şi orfanilor, dar şi a strãinilor şi a celor nevoiaşi. Am putea spune cã Deuteronomul înşirã toate nedreptãţile sociale, deşi poporul israelit nu cunoştea încã pe vremurile acelea ce însemnau de fapt, inegalitãţile sociale.
Încetul cu încetul, poporul nu a respectat legile pe care Domnul le-a fãcut cunoscute de-a lungul timpului. Îndeosebi pe vremea lui David şi a lui Solomon, când au apãrut în Israel primele structuri urbane, s-a fãrâmiţat raportul, şi aşa fragil, existent pânã atunci între cei bogaţi şi sãraci. Profetismul israelit, la rândul sãu, i-a condamnat neîncetat pe cei care îi asupreau pe cei sãraci şi lipsiţi de orice apãrare, pe vãduve, pe vârstnici, pe copii. Printre aceştia s-au remarcat, mai ales, profeţii scriitori, cum ar fi: Isaia, Ieremia, Ezechiel, Amos, Miheea etc. Revendicãrile celor necăjiţi şi împovăraţi sunt prezentate nu o datã ca fiind adevãrate proteste sociale. Iatã câteva exemple luate din scrierile profeţilor care îi aparã cu consecvenţã pe cei sãraci şi pe cei loviţi de soartã; apãrându-i pe ei, apãrã interesele lui Dumnezeu aici, pe pãmânt (cf. Am 8,4-6; Mih 3,2-7; Is 3,13-15). Profetul Miheea, mai mult decât ceilalţi, se ridicã în apãrarea celor sãraci, pentru cã din sãraci devin şi mai sãraci. Glasul lui Miheea rezumã, de fapt, învãţãtura profeţilor în ceea ce priveşte lãcomia celor bogaţi: „Ei poftesc ţarini şi le rãpesc, ei poftesc case şi pun mâna pe ele; ei calcã cu silnicie drepturile stãpânului şi ale casei lui, ale stãpânului şi ale moştenitorului lui!” ( Mih 2,2).
1.2 Săracii în viziunea Noului Testament
Noul Testament face o diferenţã între sãrãcia materialã şi cea spiritualã, aş spune cã, la sãrãcia materialã, Noul Testament adaugã acum un alt atribut şi mai cumplit, acela de sãrãcie spiritualã, cum ar fi abandonarea, smerenia, umilinţa etc. De altfel, o astfel de sãrãcie o are Isus în vedere în Predica de pe Munte. Aceastã Magna charta a celor ce vor sã-l urmeze pe Isus din Nazaret, în varianta lui Matei, debuteazã cu cuvinte pline de mângâiere la adresa celor sãraci şi neputincioşi: „Fericiţi cei sãraci cu duhul, cãci a lor este împãrãţia cerurilor” (Mt 5,3). În aceiaşi termeni absolut surprinzãtori, şi evanghelistul Luca îşi începe fericirile în varianta sa: „Fericiţi voi, cei sãraci, cãci a voastrã este împãrãţia lui Dumnezeu” (Lc 6,20)
Este greu de spus ce anume intenţiona sã exprime Matei prin expresia „sãraci cu duhul”. Foarte probabil, el avea în vedere atitudinea sufleteascã menţionată ceva mai înainte şi raportatã la o stare de sãrãcie realã şi o abandonare totalã, care aducea cu sine în mod implicit o dependenţã filialã faţã de Tatãl ceresc. Când e vorba de cei sãraci cu duhul este vorba de însãşi dispoziţia fundamentalã cerutã acelora care voiau sã intre în împãrãţia cerurilor, şi tocmai de aceea, împãrãţia aparţine înainte de toate celor sãraci cu duhul atât acum, cât şi la consumarea ei finalã. Termenul sãrac este sinonim cu cel de servitor sau slujitor, bineînţeles, ca titlu onorific. Mai târziu, şi cei drepţi sau sfinţi erau asimilaţi celor sãraci. Acest proces de asimilare s-a accentuat o datã cu apropierea erei mesianice propriu-zise, aşa încât Maria a anticipat mesajul iniţial al Fiului ei în rugãciunea Magnificat, spunând: „I-a rãsturnat pe cei puternici de pe tronuri şi i-a înãlţat pe cei umili” ( Lc 1,52).
Seria fericirilor este completatã prin blestemarea celor bogaţi în viziunea Discursului de pe câmpie din Evanghelia lui Luca (6,24-25). Mai mult decât profeţii vechii alianţe, Noul Testament ne aratã cã Mântuitorul a voit sã trãiascã într-o sãrãcie liber acceptatã: „Cunoaşteţi doar bunãtatea Domnului nostru Isus Cristos, care, din bogat ce era, s-a fãcut sãrac pentru voi, ca voi sã vã îmbogãţiţi din sãrãcia lui” (2Cor 8,9).
Fãrã îndoialã, acesta este motivul pentru care apostolul Iacob le cere primilor creştini sã le vinã în ajutor celor sãraci (Iac 2,5-9). La fel, bãtrânul Simeon şi proorociţa Ana, care aşteptau cu multã nerãbdare mângâierea lui Dumnezeu, erau sãraci în adevãratul sens al cuvântului, adicã făceau parte din grupul celor sãraci la care fac aluzie diferitele scrieri mesianice (Lc 2,25).
De fapt, în mijlocul acestor sãraci şi împovăraţi, speranţele mesianice nu au fost niciodatã înãbuşite, ele, dimpotrivã, se prelungesc pânã la nivelul Noului Testament, şi au fost primii care l-au primit cu bucurie pe Isus Cristos (cf. Lc 1,51-53; 2,8-14; 25-38). În egalã mãsurã, Isus nu uitã nici o clipã de necesitãţile materiale ale celor sãraci (cf. In 13,29). Membrii comunitãţii de la Ierusalim şi-au vândut bunurile şi au pus banii obţinuţi la picioarele apostolilor, ca aceştia sã-i împartã sãracilor şi nevoiaşilor. În acest mod, prima comunitate s-a îngrijit mult şi continuu de cei sãraci (cf. Fap 2,44.45; 4,34).
Mă bucur că membrii Conferinţei SVP înceacă să se asemene cu prima comunitate creştină. Şi când spun asta, mă gândesc la ajutoarele care se strâng de la diferite persoane care apoi sunt distribuite celor săraci.
Dacă răsfoim puţin Sfânta Scriptură, vom putea vedea şi la apostolul Paul o grijă deosebită faţă de cei săraci. El se străduia pe orice cale sã vinã în ajutorul comunitãţii de la Ierusalim, prin contribuţia din partea comunitãţilor provenite din pãgânism. Sãrãcia efectivã nu a fost niciodatã privilegiul unei anumite clase, dimpotrivã, toţi creştinii sunt chemaţi sã o practice, cãci ea trebuia sã fie în acord cu viaţa spiritualã, profundã şi intimã, şi condiţia materialã propriu-zisã a celui care crede în Cristos. Iatã câteva exemple luate din multele parabole ale lui Isus. Ele abordeazã într-o formã sau alta veşnica problemã a sãrãciei, ceea ce ne dovedeşte faptul cã Isus i-a avut pe sãrãci mereu la inima sa: Zãdãrnicia avuţiei (Lc 12,13-21); Bogatul nemilos şi Lazãr cel sãrac (Lc 16,19-31); Economul necinstit (Lc 16,1-8); Tânãrul bogat (Mt 19,16-26) şi multe altele.
1.3. Cauzele sărăciei
În viziunea Bibliei, sãracii sunt cu regularitate privilegiaţi de Domnul. Pe de altã parte, sãracii sunt în mod natural victimele propriei lor neputinţe din cauza condiţiilor sociale de viaţã nedrepte. De aceea, cel sãrac este numit deseori cel nenorocit (cf. Prov 10,15), el este vãzut cu ochi rãi de prietenii sãi (cf. Prov 14,20; 19,7), este, pur şi simplu, uitat de toţi (cf. Prov 9,15) şi, de aceea, este timid şi nu îndrãzneşte nici mãcar sã-şi ridice glasul în adunare (cf. Prov 18,23).
În paginile Noului Testament, apostolul Iacob ia apãrarea celor sãraci, dovedind încã o datã cã numai cel sãrac şi suferind, este cel care îl ascultã acum. Apostolul Iacob arãtã o simpatie deosebitã faţã de cei sãraci, care nu sunt mai prejos cu nimic: „Cãci dacã ar intra în adunarea voastrã un om cu inel de aur, cu haine luxoase şi ar intra şi un sãrac cu haine ponosite, iar voi v-aţi uita la cel care poartã hainele luxoase şi i-aţi spune: „Luaţi loc aici”, iar celui sãrac i-aţi spune: „Tu stai acolo” sau: „Stai jos, la picioarele mele”, nu aţi judeca în mintea voastrã şi nu aţi deveni judecãtori cu gânduri perverse?” (Iac 2,2-3).
Se spune că era o dată un copil bun şi pios care trăia din pomana ce i-o dădeau credincioşii. Într-o zi, el se gândi: “ Ce ar fi să pornesc la cerşit îmbrăcat cu straie de cerşător respingător?”. Zis şi făcut. Şi-a legat o sfoară de mijloc peste o zdreanţă şi a pornit la cerşit din poartă în poartă, atăt la ţară cât şi la oraş… Rezultatul? Nimeni nu i-a dat o coajă de pâine sau un bănuţ. În ziua următoare şi-a luat hainele cele mai bune, după obiceiul clanului, şi s-a înfăţişat în apropiere de uşa templului. Oamenii îl salutau cu respect şi fiecare îi strecura câte ceva atât pentru el, cât şi pentru templu.
Când s-a întors acasă, şi-a scos hainele, s-a aşezat pe un scaun şi făcând o plecăciune adâncă, a spus:” Ferice de voi veşmintelor, ferice de voi întrucât pe lume mai de preţ sunt socotite veşmintele decât fiinţa care le îmbracă”.
Câtă realiate în constatarea acestui copilaş! De multe ori şi noi suntem mai generoşi, cu cel care are haine frumoase (plăcute la vedere), decât cu cel care ar avea cu adevărat nevoie de ajutorul nostru.
1.4 Săracii nedrepţi
Biblia nu face un secret din faptul cã cei sãraci sunt deseori cauză de fãrâmiţare a comunitãţii evreieşti. De fapt, cauzele de fãţãrnicie creeazã în mod nedrept impresia cã ei sunt cei suferinzi. De aceea, este tot atât de adevãrat cã existã sãraci rãu intenţionaţi (cf. Prov 28,3) sau sãraci falşi (cf. Prov 13,7). Existã, de asemenea, sãraci nedrepţi (cf. Sir 13,22) sau sãraci orgolioşi (cf. Sir 25,2), care cautã mereu propriul interes.
O povestioară spune că o dată un şoricel care tocmai se pregătea să iasă din gaura sa, a zărit o pisică stând la pândă. S-a întors în gaură şi s-a sfătuit cu un alt şoricel să dea atacul la un sac de grâu.
- Aş fi mers şi singur, a zis el, dar nu pot renunţa la o prietenie atât de distinsă ca a ta.
- Bine, zise şoricelul invitat, vin cu tine. Ia-o înainte!
- Eu? Să o iau eu înaintea unui frate mai mare şi atât de distins? Nu-mi pot permite aşa ceva; după Domnia voastră.
Măgulit de atâtea dovezi de preţuire, invitatul a luat-o înainte. Şi ieşind din gaură, a fost înşfăcat de pisică. Aceasta a plecat de acolo pentru a savura prada într-un loc la soare. Astfel, şoricelul înţelept, sacrificându-şi confratele, s-a putut deplasa în linişte la sacul cu grâu.
Ce am vrut să spun cu această istorioară?
Sunt oameni în stare să-ţi arunce în cap un ghiveci cu flori de la etajul 5 şi apoi să-ţi spună: „Iată ţi-am trimis nişte trandafiri în dar”.
Când dăm de pomană trebuie să o facem întotdeauna cu iubire şi cu generozitate.
În paginile Noului Testament, evanghelistul Luca ne vorbeşte despre cel bogat şi ofranda vãduvei în parabola pe care o găsim în cap. 21,1-4. Nu ştim ce sã admirãm mai întâi, spiritul larg şi generos al acelei bãtrâne, care adunase cu greu doi bãnuţi, sau pe cei bogaţi, care ofereau numai din prisosul lor, doar de vâzul lumii. Bãtrâna, despre care ne vorbeşte Mântuitorul, a pus tot ce avea la viaţa ei.
Isus este atent şi la acest lucru, mãrunt la prima vedere, dar important în economia mântuirii.
Aceastã bãtrânã este cu adevãrat sãracã cu duhul (Mt 5,3), dar este tot atât de adevãrat şi faptul cã aceastã vãduvã sãracã a dat mai mult decât toţi! Este marea lecţie pe care o reţinem din aceastã parabolã minunatã.
Pentru că am vorbit despre dărnicie, putem spune că exemplu în acest sens, ne este în primul rând Isus Cristos care nu numai că i-a ajutat pe cei nevoiaşi, dar chiar şi-a dat viaţa pentru mântuirea lumii. Uneori nouă poate ne vine mai uşor ca să-i ajutăm pe cei care ne sunt apropiaţi, însă ne vine destul de greu când vine vorba de a ne pune în totalitate în slujba celuilalt.
O povestioară spune că o dată un sticlete a fost rănit la o aripă de un vânător. Un timp a reuşit să se hrănească cu seminţele din jur, dar a venit iarna şi pământul s-a acoperit cu zăpadă... Ce era de făcut? Într-o zi s-a aşezat pe o sperietoare de ciori. Trupul ei de paie era înveşmântat într-un strai de nuntă; capul era făcut dintr-un bostan; dinţii erau din seminţe mari şi albe de floarea soarelui; nasul era făcut dintr-un morcov baban; ochii din miez de nucă. Văzându-l atât de zgribulit şi descurajat, sperietoarea de ciori l-a întrebat:
- Ce-i cu tine, sticlete mic?
- Nu-mi merge bine, oftă sticletele. Frigul mă omoară şi nu am unde să mă adăpostesc. Ce să mai spun de hrană? Mă tem că nu mai ajung primăvara.
- Nu-ţi fie teamă. Intră la mine sub haină. Paiele mele sunt uscate şi calde. Sticlete mic ciuguleşte dinţii mei, sunt făcuţi din cele mai bune seminţe de floarea soarelui.
- Dar tu vei rămâne fără gură, obiectă sticletele mic.
- Nu-i nimic; voi părea mai înţeleaptă.
Când i-a terminat de mâncat dinţii, sperietoarea de ciori i-a zis:
- Mănâncă-mi nasul. Morcovul are multe vitamine.
Le-a venit rândul şi ochilor.
Sticletele i-a zis:
- Dar vei rămâne oarbă şi nu vei mai vedea frumuseţea florilor de primăvară...
- Nu-i nimic, îmi va ajunge ceea ce-mi vei spune tu....
La urmă, sperietoarea de ciori i-a oferit acel băţ care îi mai ţinuse capul sus un timp şi apoi se prăbuşi fericită că a fost de folos cuiva şi pe timpul iernii; a fost fericită că sticletele îşi putea continua viaţa lui, anunţând şi altora venirea primăverii.
2. Ultimul cuvânt îl are Isus
Într-adevãr, Isus Cristos a avut întotdeauna un cuvânt de mângâiere şi de speranţã la adresa celor sãraci şi neputincioşi. El le reproşa discipolilor sãi, spunându-le: „Pe sãraci îi aveţi (...) întotdeauna cu voi” (cf. Mt 26,11; Mc14,7; In 12,8). Isus nu spune cã ei vor fi întotdeauna sau îi veţi avea întotdeauna, ci, pur şi simplu, îi aveţi întotdeauna, deci Isus vorbeşte la timpul prezent.
Este vrednic de menţionat, de asemenea, cã respectiva formulã la timpul prezent revine de trei ori în Noul Testament, la diferiţi evanghelişti, ceea ce este un indiciu cã nu avem nici o dovadã concretã ca sã punem la îndoialã cuvintele respective. Isus nu face aici o omilie despre
sãrãcie, ci constatã un fapt de fiecare zi, pe care îl doreşte numaidecât schimbat. De fapt, aceastã parabolã face parte din materialul dedicat re-evanghelizãrii.
A fost şi este dorinţa dintotdeauna a Mântuitorului, ca noi sã vestim cuvântul sãu eliberator celor sãraci şi neputincioşi, care au fost mereu în atenţia sa (cf. Mt11,5; Lc 4,18; 7,22).
Adevãrata bogãţie se aflã numai în Isus Cristos, aşa cum ne spune apostolul Paul, vorbind despre nemãrginita bogãţie a lui Cristos (cf. Ef 3,8). Numai aceastã bogãţie îl face pe om sã fie puternic în interiorul sãu şi drept înaintea lui Dumnezeu, chiar şi atunci când este sãrac.
Biserica vie nutreşte o speranţã mereu aprinsã în Isus Cristos, Cuvântul divin şi etern al lui Dumnezeu, care întotdeauna a fost şi e în sânul Tatãlui! (cf. In 1,18). Biserica este cea cãreia i se cere sã redea sãracilor speranţa, are şi puterea sã realizeze acest lucru, deoarece Cristos e prezent, trãieşte şi lucreazã în ea, el este mereu acelaşi ieri, astãzi şi întotdeauna (cf. Ev 13,8). A-i primi şi a-i sluji astãzi pe cei sãraci înseamnã a-l primi şi a-l sluji pe Cristos însuşi (cf. Mt 25,40). Biserica, ce reprezintã comunitatea vie a credincioşilor, trebuie sã arate întotdeauna o dragoste preferenţialã pentru cei sãraci. Aceasta este o dimensiune necesarã a condiţiei de creştin şi a serviciului fãcut evangheliei speranţei. A-i iubi şi a le aduce mãrturie cã toţi sunt iubiţi în mod egal de Dumnezeu înseamnã a recunoaşte cã persoanele valoreazã foarte mult, oricare ar
fi condiţiile lor economice, culturale şi sociale în care se regãsesc, ajutându-le sã valorifice toate posibilitãţile lor.
Nu trebuie sã uitãm nici mãcar pentru o clipã de datoria noastrã (ca membri ai asociaţiei S.V.P) de a veni în ajutorul celor sãraci. Aş putea spune cã, pentru noi, astãzi, este o datorie creştinã, aşa cum ne îndeamnã şi Sfântul Pãrinte, de a-i ajuta pe cei sãraci şi neputincioşi. Nu trebuie să ne temem că vom fi criticaţi de cei din jur. Important este ca atunci când dăm de pomană să o facem cu o inimă sinceră după voinţa lui Isus.
În acest sens aş vrea să aduc un exemplu pe care unii dintre dumneavoastră poate deja îl cunoaşteţi. Se spune că o dată un om bun şi-a zis: „Merg să dau ceva de pomană”. Ieşind pe stradă şi văzând un om cu haine mai ponosite, i-a dat o pomană consistentă. În ziua următoare toată lumea îl vorbea de rău pentru că dăduse de pomană unui hoţ. Omul bun a zis: „Doamne, tu şti că eu am dat de pomană aşa cum am crezut”. În altă zi a ieşit din nou să dea de pomană. Văzând o femeie necăjită, i-a dat ceea ce avea de dat. În ziua următoare toţi îl blamau că a făcut pomană unei prostituate. Omul a zis: „Doamne, şti că dorinţa mea este de a face poamnă cu cei săraci, dar iată: o dată am dat-o unui hoţ şi a doua oară unei destrăbălate, ca pomana să fie primită, voi mai da încă o dată.” A ieşit în stradă şi a privit prin mulţime până a crezut că a găsit un om nevoiaş şi i-a dat pomana. În ziua următoare toată lumea îl cârâia că a dat de pomană unui om bogat. Era dezamăgit de felul cum şi-a făcut faptele bune. În noaptea următoare a avut un vis şi un înger, trimis de Domnul, i-a spus: „Pomana pe care ai făcut-o acelui hoţ i-a dat gândul sfânt de a nu mai fura, fiindcă avea din ce trăi. Pomana făcută prostituatei a determinat-o să termine cu păcatul, fiindcă avea din ce trăi. Cât priveşte pomana făcută celui bogat, pot să-ţi spun că i-a dat o lecţie, cum trebuie să-şi folosească averile sale, făcând bucurie altora, adunându-şi merite în faţa lui Dumnezeu”.
Putem observa şi din acest exemplu, cât de important este pentru noi creştinii şi mai ales pentru cei care fac parte din Conferinţa Sfântul Vincenţiu de Paul, buna intenţie în tot ceea ce facem. Chiar dacă unii consideră că pomana făcută de noi este inutilă, totuşi noi nu trebuie să încetăm să-i sprijinim pe cei aflaţi în nevoi. Poate nu găsim întotdeauna metoda cea mai bună, dar Bunul Dumnezeu poate transforma un mic gest de bunăvoinţă într-un ajutor extraordinar.
Părintele Farţade Alois
