FREDERIC OZANAM – PRIETENUL SĂRACILOR
Pentru Frederic Ozanam, prietenia reprezenta ceva foarte preţios, de care nu se putea lipsi. Indiferent de mulţimea greutăţilor întâlnite, a căutat, a dorit şi a ştiut să păstreze prietenia, cu toţi cei pe care i-a întâlnit (peste tot): începând cu Dumnezeu şi continuând cu colegii de şcoală şi membrii Conferinţelor, cu cei săraci şi marginalizaţi.
Prieteniile pe care le-a creat arată că Frederic simţea nevoia intensă de a fi iubit, însă arată şi faptul că oamenii se simţeau bine în compania lui pentru că ştia să râdă şi să se amuze folosindu-şi multele talente, dar era apreciat şi pentru delicateţea, cultura sa, spiritul deschis şi gustul pentru conversaţie pe toate temele. A ştiut să se bucure de tot ceea ce putea oferi prietenia: îmbogăţire spirituală şi intelectuală datorită discuţiilor, încurajare reciprocă, rugăciune împărtăşită şi mărturie comună a credinţei. Şi-a ales prietenii cu grijă, a dăruit şi a ştiut să primească.
A folosit fiecare ocazie pentru a fi alături de ei în momentele fericite, dar mai ales în situaţiile dificile când i-a încurajat şi i-a asigurat de rugăciunile lui, dând astfel mărturie de credinţă. Toate activităţile au prins rădăcină în grupul de prieteni. Prima Conferinţă de Caritate a pornit cu acest grup de prieteni studenţi la Sorbona, iar mai târziu, Frederic împărtăşeşte idealul său caritativ de credinţă şi celorlalţi prieteni şi îi invită să i se alăture.
O mare influenţă asupra lui a avut-o prietenia cu sora Rosalie Rendu, fiică a Carității, fiică spirituală a sfântului Vincenţiu de Paul. Frederic, împreună cu prietenii săi, se lasă format de această soră care îl iniţiază în slujirea săracilor şi îi dă primele exemple de trăire a carismei vincenţiene. Astfel, pentru membrii Conferinţelor, primul angajament în favoarea săracilor va fi crearea unei legături de prietenie cu aceştia prin vizite regulate, nu doar cu ocazia marilor sărbători creştine.
„Bunul mers al Societăţii constă în două virtuţi: dreptatea şi caritatea. Dreptatea însă presupune foarte multă dragoste, căci trebuie să iubim foarte mult un om pentru a-i respecta drepturile ce limitează drepturile noastre şi libertatea lui ce împiedică libertatea noastră. Dreptatea are nişte limite, însă caritatea nu cunoaşte limite”. Pentru familia Ozanam săracul făcea parte din familie, din bugetul familiei era alocat pentru săraci 10% din venituri, săracul era invitat la masa de duminică, săracul era ajutat în educaţie.
Pentru noi ce reprezintă săracul?
Noi când ne gândim la săraci? Atunci când îi vedem pe stradă şi când îi tratăm cu indiferenţă sau chiar cu dispreţ, atunci când vin la uşa noastră şi noi nici nu deschidem? Acest lucru se întâmplă persoanelor fără credinţă, pentru noi vincenţienii săracul îl reprezintă pe Isus, pe aproapele nostru.
,,Cum să fii creştin şi să-l vezi pe fratele tău îndurerat fără să plângi cu el, fără să fii bolnav împreună cu el! Ar însemna să nu ai milă şi că eşti creştin doar cu numele; înseamnă că eşti lipsit de omenie, înseamnă că eşti mai rău decăt dobitoacele” (sfântul Vincenţiu).
Relaţia pe care noi o avem cu săracii este una de prietenie. Ca şi fericitul Frederic vincenţienii zilelor noastre trebuie să vadă în sărac un prieten. Bunătatea şi umilinţa cu care mergem în vizită la sărac va dezvolta în inima acestuia un sentiment de ocrotire, se va simţi mai liniştit ştiindu-ne aproape. Vincențienii merg în vizită la săraci pentru a le duce cele necesare și nu-i cheamă pe săraci la ei pentru a le da ceea ce au nevoie. Această vizită îi dă ocazia săracului să fie ”stăpân” pentru că e ”în casa lui” și ne obligă să-l respectăm și să-i respectăm sărăcia. Când vine la noi, situația se inversează și noi suntem cei care impunem regulile. Relația personală cu săracii, vizitarea lor acolo unde trăiesc și muncesc este caracteristică Conferințelor. Orice alt tip de ajutor acordat săracilor este binevenit însă dacă lipsește contactul personal cu săracii nu poate fi numit ajutor în spiritualitatea vincențiană. Săracul trebuie să vadă pe faţa noastră bunătatea, nu trebuie să creadă că îl tratăm ca pe o persoană inferioară nouă. Săracul reprezintă egalul nostru pe pământ, este aproapele nostru. În faţa lui Dumnezeu Tatăl toţi suntem egali, nu contează câtă avere ai. Prin ajutorul acordat de noi încercăm să respectăm demnitatea persoanei ajutate. Participarea noastră la evenimente de familie, la evenimente fericite şi nefericite, va duce la creearea unei legături deosebite cu aceste persoane aflate în strâmtorare. Prin legarea acestor prietenii avem foarte mult de câştigat. Aceste persoane ne oferă foarte multe, noi trebuie să fim pregătiţi să primim. Sunt situaţii extraordinare de viaţă prin care trec şi fac faţă, ne mirăm cum este posibil aşa ceva. Dacă ne analizăm puţin vom vedea că şi noi primim foarte multe de la persoanele pe care le vizităm.
,,Viaţa este şcoala în care Dumnezeu educă creştinii: în această şcoală sunt recreaţii puţine, multă suferinţă, lecţii dificile şi greu de înţeles. Însă Învăţătorul este bun iar lecţii sunt pentru a ne face mai buni şi perfecţi”(fericitul Frederic)
Această perioadă grea din viaţa lor va fi trecută cu mai multă uşurinţă dacă ne ştiu aproape. Aproape, spun atunci când aceste persoane ajung să ni se destăinuie ca unui prieten. Noi nu mai suntem persoanele care le aducem ceva ci noi suntem persoanele care sunt aşteptate în vizită cu bucuria de a fi întâlnite. Emoţia care se citeşte pe faţa lor atunci când te văd, indiferent de loc sau situaţie, reprezintă pentru tine ca vincenţian o mulţumire sufletească. Trăirea aceasta face ca această muncă să fie făcută cu mai multă dragoste.
Dacă suntem nevoiţi să refuzăm un ajutor din lipsă de fonduri să o facem cu bunătate în privire nu cu dispreţ, să o facem pe acea persoană să înţeleagă că imediat ce ne vom permite va fi ajutată, să-i lăsăm o speranţă.
Cât consideraţi că trebuie să ne ocupăm de un caz social, ca timp?
Nu avem limită de timp în a ajuta o familie, sau o persoană aflată în dificultate. Pentru a reuşi să ajutăm persoanele aflate în dificultate trebuie analizate foarte bine toate situaţiile pe care le cunoaştem şi cum pot fi ajutate fiecare în parte. Numărul persoanelor care pot fi ajutate este în funcţie de mărimea Conferinţei şi de posibilităţile ei financiare. Consider că numărul persoanelor contează mai puţin este foarte important modul cum ajutăm aceste persoane.
Spiritualitate vincenţiană ne indică că ajutorul pe care îl acordăm trebuie să fie în mod organizat şi diferă de la caz la caz. Atenţie mare trebuie acordată cazurilor urgente:
,,la un sărac să mergi ca la o casă aflată în flăcări”(sfântul Vincenţiu).
Ca să revenim la timp acesta nu poate fi definit ca durată.
Ajuţi o persoană atât cât este nevoie:
,, Unui flămând să i se dea de mâncare, apoi să i se dea o unealtă de lucru , apoi nimic..., astfel ajutoarele nu vor fi decât pentru cei care nu pot să muncească”.( sfântul Vincenţiu).
Revenind la relaţia noastră cu săracul trebuie să ne amintim că tot ceea ce facem este lucrarea lui Dumnezeu, fără El nimic nu este posibil:
,, Tot ce am făcut în viaţă prin Dumnezeu am făcut. Nu pe mine mă lăudaţi, ci pe Domnul” (sfântul Vincenţiu).
In încheiere să ne amintim de Frederic Ozanam, de boala necruţătoare care îşi face apariţia foarte devreme, nu poate să rupă legăturile prieteniei, deşi îi răpeşte bucuria de a fi la catedră, puterea de a merge să viziteze săracii, îi oferă ocazia de a aprofunda relaţia de prietenie cu Dumnezeu. Rugăciunea lui se transformă într-o adevărată conversaţie cu un prieten de încredere.
Lectura Bibliei, rugăciunea, dar şi prietenia cu sfinţii, mai ales cu cei ce au trecut prin mari suferinţe, îl ajută să accepte voinţa lui Dumnezeu fără ezitare şi fără revoltă.
Frederic Ozanam poate fi numit prietenul tuturor. A ştiut să-şi aleagă prietenii şi să-i păstreze. Într-o perioadă ostilă religiei şi Bisericii, nu i-a fost teamă să afirme că este „prietenul” lui Dumnezeu şi al săracilor. Şi a trăit ca atare.
Ana Doboş
vincențian
