SVP Romania

Conferința Sfântul Vincențiu de Paul – organizație laică în Biserică

            ”Vreau să cuprind lumea într-o rețea de caritate”: acesta era visul și ambiția câtorva tineri studenți la Sorbona. Descumpăniți de o societate care încetul cu încetul neagă creștinismul, acești tineri se reunesc laolaltă pentru a se susține reciproc în trăirea credinței și a crește împreună. Cum ar putea însă să răspândească Evanghelia într-o societate care pierde sensul credinței? Foarte repede își dau seama că trebuie să transforme credința în fapte.

a)      Începuturile Conferințelor

            Așa ia naștere în aprilie 1833 prima Conferință de Caritate. Începutul este foarte simplu: câțiva studenți se adună să se roage împreună, să caute soluții și să muncească împreună pentru ajutorarea săracilor. Exemplul este atrăgător, alți studenți li se alătură gata să împărtășească același ideal. Nu după mult timp, grupul îl alege ca patron pe Sfântul Vincențiu de Paul. Ce poate fi mai simplu decât să alegi ca patron sfântul care a știut să îmbine foarte bine rugăciunea și acțiunea cu dragostea arzătoare? Personalitatea Sfântului Vincențiu de Paul reunește toate caracteristicile pe care vrea să le aibă o Conferință: rugăciunea întâi de toate căci ”Toate le pot în cel care mă întărește” (Fil 3.13) și apoi acțiunea. Sfântul Vincențiu ne invită prin exemplul său să ”facem mai mult” fără încetare pentru a ajuta săracii, toți săracii, fără deosebire și ne spune că trebuie să le cerem iertare săracilor pentru binele pe care îl facem lor; Grija sfântului Vincențiu nu are margini, vrea să ajute omenirea să se ridice și să-și redobândească demnitatea de creație a lui Dumnezeu, iubită și răscumpărată cu sângele Fiului său: deschide seminarii pentru formarea preoților, înființează instituții pentru a îmbunătăți condițiile de viață ale săracilor, își folosește influența pe lângă ”cei mari” pentru ca aceștia, și în consecință statul, să se preocupe de soarta săracilor. Vincențiu de Paul nu se mulțumește doar cu rugăciunea și acțiunea: meditează și caută soluții pentru a îndepărta cauzele sărăciei.

Conferințele Sfântul Vincențiu nu fac decât să-și însușească acest plan, vor să urmeze calea trasată de patronul lor: rugăciune, reflecție, acțiune – slujirea lui Cristos prezent în săraci, aceasta este voința fondatoare. Nu ne surprinde că tinerii cer ajutorul sorei Rosalie Rendu, Fiică a Carității, pentru a învăța spiritul vincențian, dar mai ales pentru a-l trăi așa cum se cuvine. După cum nu ne surprinde nici  faptul că Ozanam și prietenii lui ”copiază” Regula Comună scrisă de Sfântul Vincențiu pentru Preoții din Congregația pentru Misiune (Lazariști) în Regulamentul lor pentru a descrie stilul lor de viață și de activitate cu săracii în umilință, simplitate și dragoste. Reuniți în grupuri de laici, vincențienii nu au altă dorință decât să vestească Cuvântul lui Dumnezeu, Vestea cea Bună prin fapte și cuvinte fără  a uita însă că pentru a da o mărturie convingătoare în cadrul grupului trebuie să domnească unitatea și seninătatea; prietenia față de toți reprezintă fundamentul unei Conferințe. 

Ceea ce tinerii studenți au inițiat reprezintă o noutate în Biserică, știm că părinții lui Frederic făceau parte din astfel de grupuri. Deși existau mai multe grupuri de rugăciune și chiar de reflecții, idealul și modelul creștin îl reprezenta viața monahală. Creștinii care doreau să ajungă la desăvârșire încercau să imite într-un fel sau altul viața călugărilor. Membrii Conferințelor de caritate vor să ajungă la desăvârșirea creștină asumându-și și trăind pe deplin vocația de laici. Ei nu vor să imite călugării, vor să ”sfințească” locul, timpul și activitățile pe care le desfășoară ca laici. Pentru ei, invitația lui Isus ”Urmează-mă” nu însemnă să părăsească totul pentru a intra într-o mănăstire, ci a-l lăsa pe Isus să fie în centrul preocupărilor zilnice, a-și pune viața, talentul și entuziasmul în slujba evangheliei acolo unde trăiesc și-și desfășoară activitate. Ozanam caracterizează astfel conferințele: Este vorba de samariteni care caută și îngrijesc trupul societății  bolnave, ”samariteni slabi, laici, oameni cu puțină credință, dar chemați de Dumnezeu să împlinească această slujire pentru lumea în suferință”. [1] Încă de la început, conferințele au un caracter laic foarte puternic: grupul nu are un sediu propriu, nu are o capelă și nu este însoțit de un preot, deși sunt întotdeauna în strânsă legătură cu parohia. De aici apar și o serie de dificultăți și neînțelegeri. Frederic Ozanam explică în mai multe rânduri că Conferințele nu sunt birouri sociale, nici asociații filantropice, nici un grup de rugăciune și nici un grup clerical. Conferințele Sfântul Vincențiu de Paul este o asociație laică care participă la misiunea de evanghelizare a Bisericii.

b)     Asociație laică creștină

”Aveți dreptate când vorbiți de trecut: creștinismul a făcut mult bine cândva, însă astăzi creștinismul a murit. Căci, voi, care vă mândriți că sunteți catolici, ce faceți voi? Unde sunt lucrările care să arate credința voastră și care să ne facă să o respectăm și să o acceptăm?” Iată provocarea lansată de studenții necatolici. Frederic Ozanam și prietenii lui trebuie să recunoască că aceștia aveau dreptate. Nu poți fi creștin autentic dacă nu o dovedești prin fapte. După cum am văzut, inițiativa de a se reuni pentru rugăciune și activitate caritativă a aparținut tinerilor studenți la Sorbona ca răspuns la o provocare lansată de ”dușmanii” creștinismului. Nu a fost ideea unui preot sau a unui călugăr, ci a unor studenți creștini care au dorit să aprofundeze credința și să o transforme în fapte. Trebuie să știm că nici unul dintre ei nu avea studii teologice și nici nu urma facultatea de teologie; majoritatea studiau dreptul, literele sau medicina. Nici unul dintre ei nu se gândea la viața călugărească, deși erau încă în căutarea unei stări de viață (aveau în jur de 20 de ani), toți voiau să trăiască pe deplin viața de creștin. Tinerii nu merg să ceară permisiunea unui preot pentru a se ruga sau activa, dar imediat își oferă serviciile Bisericii. Sunt conștienți că pentru a da mărturie despre propria credință trebuie să fie în comuniune cu Biserica. Nu poți fi creștin și nu poți pretinde că aperi creștinismul dacă nu te simți parte a comunității creștine. Se duc la paroh și-și exprimă această dorință: vrem să punem credința în fapte, ce putem face? Parohul nu-i pune să îngrijească de biserică, nu le dă ceva de lucru pe lângă parohie, nici nu-i ia în consiliul parohial, ci le cere să facă cateheză cu copiii. Însă, surpriză, tinerii simt că nu aceasta este chemarea lor în Biserică. Ei vor altceva, de aceea refuză și caută o altă ”misiune”. Grupul își dă seama că Biserica nu duce lipsă de ”predicatori” ea duce lipsă de ”practicanți”. De aceea se îndreaptă spre cartierul cel mai săraci din Paris și-și oferă serviciile sorei Rosalie Rendu, Fiică a Carității, discipolă a Sfântului Vincențiu de Paul. De data aceasta sunt din nou surprinși. Sora are mare încredere în ei, imediat le dă de lucru, îi trimite să viziteze familiile sărace și le duce ceva ajutoare, dar are o condiție: ”sunt săracii ei și trebuie ajutați cum vrea ea”, adică în spirit creștin și după modelul arătat de sfântul Vincențiu de Paul: Cristos este prezent în săraci, orice mic gest făcut pentru săraci îl facem pentru Cristos.

Entuziasmul tinerilor este contagios. În scurt timp rândurile se îngroașă, iar pentru o mai bună organizare se decide scindarea în mai multe secțiuni (conferințe) și redactarea unui Regulament, pentru ca toți să știe de  ce sunt împreună – pentru a se ruga și a se susține în trăirea credinței – și ce trebuie să facă  - să transforme credința în fapte prin vizitarea și ajutorarea săracilor. Dacă primele conferințe au început în sălile universității, acum tinerii se grupează și în afara lor, iar locul cel mai potrivit este în apropierea bisericii. Timpul arată că hotărârea lor nu a fost una de moment și că acești tineri și-au făcut un ideal de viață. Autoritățile bisericești încep să privească cu mai mult interes această organizație și se fac primele demersuri pentru a o încadra. Dar unde și cum? Nu poate fi pusă în rând cu grupurile de rugăciune sau cu confraternitățile pentru că au și activitate caritativă, nu poate fi încadrată nici într-o instituție clericală deoarece nu a fost inițiativa unui preot și grupul refuză să fie condus de un preot deși acceptă autoritatea morală a parohului și nu face nimic fără acordul lui. Și în cadrul grupului apar unele tensiuni privitoare la identitate: cine suntem și ce facem? De teamă de a nu fi prea ”constrânși” de clerici, unele conferințe se îndepărtează de Biserică, încetul cu încetul cad în filantropie, în schimb alte conferințe se lasă cu totul acaparate de clerici și devin ”instrumentul” lor; tot mai multe voci afirmă că trebuie să se dedice în întregime lui Dumnezeu și slujirii săracilor, adică Conferința să se transforme într-o comunitate călugărească (ceea ce se va întâmpla în 1845 ), episcopul de Paris vrea să controleze mișcarea pentru a se asigura că nu există devieri și vrea să intervină în luarea de decizii.

• Asociație laică creștină

 În această perioadă de ”criză” care va dura până în 1845 , anul în care este redactat un nou Regulament, Frederic Ozanam joacă un rol decisiv. Va insista pe toată căile ca Conferințele să-și păstreze caracterul laic.  Mai întâi se va opune insistențelor din partea lui Le Prévost , vicepreședinte în Consiliul general, care insistă să transforme conferința  într-un ordin călugăresc: mai multă rugăciune, membrii să se numească frați, să înceapă viața în comun – pentru a putea sluji mai bine săracii, să se dedice în întregime, deoarece activitățile zilnice ale membrilor îi împiedică să fie disponibili mereu. Ozanam este împotrivă, scopul conferinței este să trăiască idealul evanghelic în lumea, ca laici și nu să se retragă într-o mănăstire. Le Prévost nu renunță și atrage de partea lui mai mulți membri care îi împărtășesc dorința și fondează Comunitatea Călugării Sfântul Vincențiu de Paul. Plecarea lui nu zdruncină Conferința, ba mai mult, îi întărește convingerea de a rămâne laică. Membrii vor să trăiască idealul creștin în lume, ca laici în slujba evangheliei.

● cu spiritualitate și identitatea proprie

Ozanam insistă ca Conferințele să-și păstreze identitatea față de celelalte asociații de binefacere și refuză să participe la proiectul inițiat de episcopul din Chalon-sur-Marn, de a reuni toate asociațiile caritative într-una singură sub conducerea episcopului, pentru ca angajarea în Biserică să fie mai eficace și mai vizibilă. Conferințele ajută săracii, dar într-un spirit propriu lor și nu vor să accepte altă spiritualitate, dar nici să impună altora convingerile lor. Diversitatea în Biserică reprezintă o bogăție.

● asistată de un îndrumător spiritual pentru a aprofunda credința și spiritualitatea proprie

Membrii conferințelor erau laici fără studii teologice, dar doreau să trăiască și să  aprofundeze credința, iar pentru aceasta cer ajutorul preoților, care mai întâi sunt invitați pentru a ține o predică pe anumite teme, sau să le dea exerciții spirituale. Dacă la început, din grup nu făcea parte un preot, încetul cu încetul prezența lui apare indispensabilă ceea ce duce la anumite tensiuni. Anumiți preoți doresc să conducă ei Conferința și se amestecă în luarea deciziilor renunțând la rolul de îndrumător spiritual transformându-se în președinte executiv. Consiliul general intervine pentru a clarifica situația: preotul nu este membru al Conferinței, deci nu are drept de vot și nici drept de decizie. Conferința are nevoie de prezența lui pentru a fi ajutată ca deciziile luate să fie conforme spiritului evanghelic și să respecte doctrina Bisericii. Conferința trebuie să aibă independență internă, fiind compusă din laici, toate deciziile trebuie luate de ei și nu de preot în numele lor. Regulamentul internațional adoptat în 2003 stabilește că: ”Atunci când e posibil, fiecare Conferință trebuie să se bucure de prezența unui preot care să conducă membrii la o viață spirituală mai profundă și să-i facă mai devotați în slujirea săracilor. Însă, fiecare Conferință nu trebuie să uite că laicii au  responsabilitatea în cadrul Conferinței. Asta nu înseamnă că aportul adus de preot nu are valoare. Dimpotrivă, noi îi arătăm toată prețuirea noastră și tot respectul. Prezența lui însă nu poate fi o scuză pentru a ne neglija îndatoririle sau să alergăm la el cu problemele curente sau de importanță majoră. Responsabilitatea primită odată cu botezul ne obligă să ne angajăm personal în problemele săracilor de care ne ocupăm[2]”. Prezența preotului (asistentului spiritual) este vitală pentru ca Conferința să-și păstreze caracterul profund creștin și vincențian. Intervențiile lui în materie de credință, morală, dogmă trebuie ascultate și urmate întocmai pentru ca deciziile să fie în conformitate cu evanghelia și învățăturile Bisericii.

● ce își desfășoară activitatea caritativă cu acordul autorităților bisericești participând la Pastorala pentru activități caritative a diecezei.

O Conferință nu poate exista fără a avea acordul păstorului locului (paroh) însă nu este neapărat nevoie ca el să fie și asistentul spiritual. Conferința participă la misiunea parohiei, mai ales în ceea ce privește activitatea caritativă și trebuie să fie prezentă la toate proiectele în favoarea săracilor inițiate de parohie, având însă grijă să o facă în spirit vincențian. Același lucru trebuie să se întâmple și la nivel decezan. Conferințele sunt parte activă a misiunii caritative din dieceză și colaborează strâns cu episcopul locului. Spiritualitatea vincențiană ne cere să ținem mereu cont de părerea autorităților bisericești și să nu inițiem nimic în dezacord sau fără permisiunea acesteia. Referitor la relația cu autoritățile bisericești, ce trebuie să fie bazată pe respect reciproc, Regulamentul precizează: ”Bazându-se pe o responsabilitate eclezială serioasă în raport cu ierarhia Bisericii catolice, Conferințele au un raport plin de dragoste și respect la toate nivelele: parohial, diecezan și cu Sfântul Scaun. Societatea în general și toate Conferințele în particular respectă cu sfințenie cuvântul autorităților bisericești…. Societatea recunoaște dreptul și datoria episcopului catolic din dieceză să confirme că nici o activitate a Societății nu  este în contradicție nici cu credința, nici cu morala. Societatea, după posibilități, informează anual episcopii diecezani despre activitățile sale dând astfel mărturie de comuniunea eclezială[3]”.

După cum am văzut, înaintașii noștri au știut foarte clar ce vor și au făcut tot posibilul pentru a-și croi un drum propriu în misiunea Bisericii ca laici angajați în favoarea celor săraci. Începuturile nu au fost ușoare, uneori au fost momente de derută, de criză și chiar de conflict. Încă de la început au fost convinși că au o misiune proprie în Biserică și au luptat pentru a o păstra așa cum au simțit că Dumnezeu o cere de la ei. Toată activitatea lor s-a vrut o participare la misiunea de evanghelizare a Bisericii, au vrut să facă vizibilă fața Bisericii. Au respectat și urmat doctrina și învățătura Bisericii cu sfințenie și fără șovăire, pentru că știau că adevărul se găsește în Biserică. În același timp însă au refuzat să fie ”folosiți” de anumite cercuri clericale și din acest motiv au vrut să aibă autonomie internă și ca preotul să nu poată interveni în luarea deciziilor și nici să facă parte din conducere. Au simțit nevoia de a fi ajutați să înainteze pe calea credinței și a iubirii, dar au refuzat să îndeplinească ”ordinele” date de spirituali. În cadrul Conferinței  au dorit să fie ei cei care iau toate deciziile, spiritualul având rolul de a veghea ca acestea să fie în conformitate cu evanghelia și cu doctrina Bisericii. Aceste fapte ne pot ajuta să ne croim bine drumul în viața Bisericii locale. Știm cu toții  că sunt conferințe în România care trec prin perioade de criză: au pierdut total legătura cu Biserica și s-au transformat fie în asociații familiale, fie în ”întâlniri la o cafea”, unele conferințe care au fost asimilate de caritas sau alte asociații conduse de paroh, sau comunități călugărești și nu se mai face diferența dintre ele, există și conferințe conduse de preot, membrii nu sunt decât executori, sau preoți care mutați într-o altă parohie au mutat și conferința, multe conferințe sunt în agonie pentru că nu mai au fonduri externe și nu știu ce să facă și cum să continue…

Ozanam și prietenii lui au dorit ca grupul să-și păstreze caracterul laic și profund creștin. Prin angajarea lor au vrut să ducă săracilor Vestea mântuirii participând astfel la misiunea de evanghelizare a Bisericii. Pentru a-și descoperi identitatea de laici angajați în misiunea de evanghelizare au avut nevoie de timp, au trecut prin momente de criză, de neînțelegeri. În toate aceste momente au fost convinși de un lucru: nu pot face nimic în numele credinței și în același timp în afara Bisericii sau în dezacord cu autoritățile bisericești. Ce fel de mărturie creștină ar fi?

”În Biserică slujirile sunt diferite, dar misiunea este unică. Cristos le-a încredinţat apostolilor şi urmaşilor lor îndatorirea de a învăţa, de a sfinţi şi de a conduce în numele său şi cu puterea sa. Însă laicii, făcuţi părtaşi la misiunea preoţească, profetică şi regală a lui Cristos, îşi împlinesc în Biserică şi în lume partea lor proprie din misiunea întregului popor al lui Dumnezeu. Ei îşi desfăşoară concret apostolatul activând pentru evanghelizarea şi sfinţirea oamenilor, precum şi străduindu-se să pătrundă şi să perfecţioneze ordinea temporală cu spiritul evangheliei, astfel încât activitatea lor în acest domeniu temporal să dea o mărturie limpede despre Cristos şi să slujească la mântuirea oamenilor. Fiind propriu stării laicilor de a-şi duce viaţa în mijlocul lumii şi a treburilor lumeşti, ei sunt chemaţi de Dumnezeu ca, însufleţiţi de spirit creştin, să-şi exercite apostolatul în mijlocul lumii ca o plămadă[4]”.

c)      care participă la misiunea de evanghelizare a Bisericii

Primii membri au înțeles că în Biserică au un rol și o misiune diferită de a preoților și persoanelor consacrate.  Ei sunt laici și au dorit să participe la misiunea de evanghelizare ca laici și nu ca ”terțiari” ai altor institute.

Am văzut că prima Conferință s-a pus imediat în slujba Bisericii. Această fidelitate față de Biserică va fi întotdeauna o prioritate. Pentru studenții de la Sorbona secolului XIX, doar simpatia față de Biserică reprezenta o provocare, riscau să fie luați în râs de colegi și chiar să fie excluși din anumite cercuri. Membrii primelor Conferințe, prin angajarea lor în favoarea săracilor, voiau să arate lumii că Bisericii îi pasă de săraci și de bunul mers al societății, că se implică în toate domeniile de activitate. Ozanam și prietenii săi erau conștienți că nu pot participa la misiunea de evanghelizare a Bisericii fiind în afara ei sau în dezacord cu ea și spuneau întotdeauna ”Noi putem greși, Biserica însă nu poate greși”.

Biserica a apreciat și și-a arătat întotdeauna recunoștința față se Societatea Sfântul Vincențiu de Paul. De multe ori, pentru a da un exemplu despre ce înseamnă angajarea laică în Biserică sau angajarea creștină pentru o societate mai bună, suveranii pontifi au numit Conferința. Anul acesta, președintele general al fost invitat să comenteze mesajul papei Benedict al XVI-lea pentru Postul Mare, iar papa Francisc, în luna iunie,  l-a invitat la reuniunea consiliului Cor Unum pentru a analiza situația din Siria.

Deși au trăit cu mult înaintea ca Biserica să definească misiunea și locul laicilor în Biserică, Ozanam și prietenii lui au trăit-o din plin. ”Biserica s-a născut pentru ca, răspândind pe întreg pământul împărăţia lui Cristos, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, să-i facă pe toţi oamenii părtaşi la răscumpărarea mântuitoare”[5] ne amintește Conciliul Vatican II, iar membrii Conferințelor Sfântul Vincențiu de Paul au dorit să participe la această misiunea conform stării lor de viață. Prin toată activitatea lor au vrut să arate că Biserica este ”Biserica săracilor”, dacă este să folosim o expresie des folosită de papa Francisc.

● ”Deoarece Cristos, trimis de Tatăl, este izvorul şi originea întregului apostolat al Bisericii, este evident că rodnicia apostolatului laicilor depinde de unirea lor vitală cu Cristos”[6] – Fără rugăciunea, apostolatul Conferințelor devine steril și nu este o mărturie de credință, de aceea orice întâlnire începe cu un moment de rugăciune. Rugăciunea personală și comunitară precum și viața sacramentală a membrilor reprezintă fundamentul unei Conferințe.

● Împinşi de iubirea care vine de la Dumnezeu, ei fac bine tuturor [7]”  - Vizitarea săracilor în numele credinței și a Bisericii avea ca scop să conducă săracii la credință și în sânul Bisericii, adică la mântuire. Ei erau primii misionari care pregăteau sosirea preotului sau pregăteau calea întoarcerii la credință.

● ”Tuturor creştinilor le este impusă nobila sarcină de a lucra neîncetat pentru ca vestea divină a mântuirii să fie cunoscută şi primită de toţi oamenii pe întreg pământul”[8] Insistențele pentru organizarea conferințelor de Postul Mare arată grija pe care o aveau față de mesajul transmis de Biserică. Pentru ca acest mesaj să fie auzit, înțeles și trăit trebuie să fie proclamat cu mijloace adecvate și folosind un limbaj pe înțelesul mulțimii.

● ”Laicul care este în acelaşi timp creştin şi cetăţean, trebuie să se lase călăuzit de o singură conştiinţă, cea creştină” [9]. Conferințele, prin munca și mărturia lor au dorit să trezească în societate conștiința creștină. Activitatea lor profesională a fost puternic pătrunsă de spiritul creștin și au dorit să arate că valorile creștinismului nu se opun libertății și nici rațiunii. Prin angajarea lor au dorit să construiască o societate mai umană, mai bună, mai fraternă. Legile sociale adoptate de parlamentul francez după revoluția din 1848 se datorează intervențiilor și insistențelor membrilor Conferințelor aleși deputați (Legea locuințelor insalubre, regimul de detenție al minorilor, educația minorilor, timpul de muncă al minorilor)

Președintele general Torremocha spunea într-o scrisoare[10] că fiecare vincențian trebuie să fie conștient de faptul că prin tot ceea ce a făcut în timpul zilei nu a făcut decât să-l facă prezent pe Dumnezeu acolo unde s-a aflat.  

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                    Sora Magdalena  

                                                                  Fiică a Carității