Naşterea şi dezvoltarea Conferinţelor de Caritate
Câteva date importante din viaţa lui Frederic Ozanam
- Originea conferinţelor de istorie
- De la conferinţele de istorie la conferinţele de caritate.
- Înfiinţarea Societăţi Sfântul Vincenţiu de Paul
- Primul regulament şi Dezvoltarea SSVP –ului în timpul lui Ozanam
Introducere
Prima parte a secolului al XIX -lea este o perioadă foarte tulburată în Franţa, ţara trece prin mai multe schimbări politice şi sociale. Biserica din Franţa trebuie să facă faţă multor schimbări, şi acuzăţiilor de tot felul. În această Franţă în continuă mişcare şi dezvoltare, ia naştere un nou elan creştin, un mic grup de studenţi vor să arate lumii întregi precum credinţa are locul ei în societate.
Înainte de a începe a prezenta modul în care a luat naştere prima conferinţă, doresc să vă reamintesc câteva date importante din viaţa lui Frederic Ozanam.
Câteva date importante din viaţa lui Frederic Ozanam
Frederic s-a născut la Milano pe 23 aprilie 1813, este al cincilea dintr-o familie de paisprezece copii, dintre ei doar 4 ajung la maturitate, Elisa care moare la 19 ani, Alphonse care va deveni preot, Charles care va fi medic şi Frederic.
Tatăl Jean-Antoine, ofiţer în armata lui Bonaparte, după căsătoria cu Marie Nantas devine negustor de pânze, însă după câţiva ani mai târziu devine medic la Milano unde se naşte şi Frederic. În 1816 situaţia politică devine nefavorabilă pentru familia Ozanam, iar ei decid să părăsească acest oraş şi se stabilesc la Lyon.
Frederic îşi trăieşte copilăria la Lyon unde în anul 1822 începe studiile la Colegiul Regal. În 1829 este admis la bacalaureat în filozofie. Între anii 1829-1830: tatăl său doreşte ca el să studieze dreptul fapt ce-l determină să facă practică la un avocat.
În 1831 ajunge la Paris unde frecventează facultatea de drept. El locuieşte la fizicianul Andre Ampère, cu fiul căruia, Jean Jacques, leagă o prietenie până la moarte. Mai întâi obţine licenţa în drept iar în 1836 obţine doctoratul, după care se reintoarce la Lyon unde este angajat la Judecătoria De Prima Instanţă, însă această funcţie nu este pe placul lui şi în paralel termină studiile şi obţine doctoratul în litere în 1839.
După moartea părinţilor săi revine la Paris, în 1840 unde devine cel mai tânăr profesor universitar de literatură universală la Sorbona. În 1841 se căsătoreşte cu Amelie Soulacroix, fiica rectorului Universităţii din Lyon. Din această căsătorie în 1845 se naşte singurul lor copil Maria. Din 1845 Frederic pe lângă activităţile sale multiple trebuie să se lupte şi cu boala. În 1852: Din motive de sănătate este obligat să-şi înceteze activitatea, iar pe 8 septembrie 1853 moare la Marsilia.
O viaţă scurtă am spune noi, însă bogată în evenimente şi trăită din plin. Frederic este un om ambiţios şi înţelept, îşi pune toată energia în slujba credinţei. Opera sa şi a prietenilor săi, rămâne ca o mărturie vie.
1. Originea conferinţelor de istorie
Cănd Frederic ajunge la Paris în 1831 ca să-şi continue studiile de drept deja conferinţele de istorie existau în pensiunea lui Emanuel Bailly, care o să aibă o mare influenţă asupra tânărului Frederic. Domnul Bailly este redactor şef la presa „Tribuna Catolică” şi deschide în casa lui un centru de primire a studenţilor veniţi mai ales din provincie. În acest cămin înfiinţează un centru de activităţi spirituale şi intelectuale printre care şi conferinţele de istorie. Aceste conferinţe aveau scopul de a dezbate unele probleme şi a prezenta apărarea sau negarea lor. Conferinţele de istorie, înăintea revoluţiei din 1830, sunt compuse din studenţi catolici dornici să exerseze în arta retoricei şi apărării credinţei faţă de atacurile societăţii. După revoluţie, când Frederic face cunoştinţă şi începe să frecventeze aceste conferinţe, ele nu măi sunt compuse numai din studenţi catolici, ci şi de alţi stundenţi care urmăreau alte tendinţe spirituale sau politice. Întâlnirile acestor conferinţe deveniseră un loc de contradicţie şi discordie. Preşedintele acestor conferinţe, domnul Băilly, de multe ori pierdea controlul dezbaterilor. La insistenţa lui Frederic el creează o comisie de supraveghere care are ca scop să evite ieşirea din subiectul de istorie. Această comisie va deveni puţin timp mai târziu prima conferinţă de caritate. Aici putem remarca că Frederic are o mare influenţă asupra acestor dezbateri, el işi exprimă cu convingere opiniile sale, şi încearcă să readucă sensul dezbaterilor la originea şi caracterul conferinţelor. Scopul său este apărarea credinţei prin teorii filozofice şi istorice.
2. De la conferinţele de istorie la conferinţele de caritate.
Anul universitar 1832-1833 a fost foarte bogat pentru tânărul Ozanam şi prietenii săi. Frederic revine din Lyon pentru al doilea an de studii şi continuă să participe la conferinţele de istorie, însă este foarte nemulţumit de desfăşurarea acestora. Domnul Bailly, Frederic şi prietenii lui deoarece uneori atmosfera era foarte încinsă, iar discuţiile degenerau în acuze aduse Bisericii şi religiei catolice, au iniţiativa formării unei noi conferinţe. Pe 23 aprilie 1833 Frederic împlineşte 20 de ani, plin de ambiţie, împreună cu prietenii săi înfiinţează prima conferinţă de caritate. O placă comemorativă de pe strada Saint Sulpice numărul 38 spune şi astăzi locul şi data acestui eveniment : aici pe 23 aprilie 1833 Emmanuel Bailly, Frederic Ozanam şi alţi 5 prieteni studenţi au înfiinţat SSVP.
Cine sunt aceşti tineri : sunt studenţi ca şi Frederic, toţi între 19 şi 23 de ani ; Francois Lallier, Jules Devaux, Felix Clave, Auguste Le Taillandier şi Paul Lamache.
Aceşti tineri vor să dezbată aceleaşi teme ca în conferinţa de istorie, însă din punct de vedere religios; vor să cunoască aportul adus de religie în dezvoltarea societăţii, să aprofundeze învăţătura Bisericii şi să apere credinţa în mod public, să dea mărturie de credinţă. Noul grup se întâlneşte săptămânal în sediul ziarului ”Tribuna Catolică” conduşi de domnul Bailly, cel care veghează la buna desfăşurare a discuţiilor. Întâlnirile decurg într-un climat de prietenie, credinţă şi rugăciune; noi membri li se alătură în fiecare săptămână. De multe ori revine în centrul dezbaterilor afirmaţia Sfântului Apostol Iacob „Credinţa fără fapte este moartă”(Iacob 2: 14-26), însă membrii nu sunt încă pregătiţi pentru a trece de la teorie la acţiune.
3. Înfiinţarea Societăţii Sfântul Vincenţiu de Paul
Într-una din zile, la o întâlnire a conferinţei se propune ca membrii să practice caritatea, cu alte cuvinte întâlnirile lor să nu fie doar o discuţie despre caritate ci să decurgă spre o acţiune concretă de caritate. Această idee este respinsă la început de Frederic Ozanam, scopul lui fiind apărarea credinţei în universul intelectual şi universitar, însă apoi este acceptată, iar domnul Bailly propune mai întâi tinerilor să meargă la parohul de la biserica Saint-Etienne du Mont care îi propune ca acţiune să facă cateheză copiilor săraci. Însă această propunere nu este primită bine de către membrii conferinţei. Văzând aceasta domnul Băilly trimite tinerii să o caute pe Sora Rosalie Rendu, Fiică de Căritate, care îşi are activitaea în cărtierul vecin, pentru a-i pune în legătură cu săracii şi pentru a-i învăţa cum trebuie practicată caritatea. Sora Rosalie îi învaţă pe tineri să se ocupe de săraci în spirit vincenţian. Mai întâi ea le dă bani şi bonuri de pâine şi îi trimite să viziteze familiile sărace la ei acasă, pe urmă au început ei să se organizeze, iar sora Rosalie le dădea sfaturi şi îi indică familiile sărace. La a doua conferinţă, cu recomandarea sorei, tinerii şi-au propus ca fiecare dintre ei să ia în grijă o familie săracă. După fiecare conferinţă se făcea o colectă secretă, iar bani erau folosiţi pentru acţiunile lor caritative.
La una din aceste conferinţe domnul Bailly propune ca patron al conferinţei de caritate pe Sfântul Vincenţiu de Paul.
4. Primul regulament şi Dezvoltarea SSVP –ului în timpul lui Ozanam
Grupul se măreste, până în toamnă numărul se triplează, iar după un an numără în jur de o sută de persoane. În 1835 ajunge la 250 de membri ceea ce face comunicarea dificilă, toţi simt că se pierde acel sentiment de prietenie şi apropiere pe care l-au simţit la început. Prin urmare, în februarie 1835 Frederic propune scindarea Conferinţei în două, iar el devine vicepreşedinte în prima Conferinţă. În aceeaşi lună o conferinţă îsi începe activitatea la Nîmes, un an mai târziu există 8 conferinţe dintre care una la Roma.
În primii doi ani de activitate Conferinţele se derulau într-un mod firesc, fără un cadru legal sau un regulament, fiecare membru ştia de ce este acolo şi ce are de făcut. Cu timpul însă toţi devin conştienţi că un grup de studenţi reuniţi pentru a se ruga şi a pune în practică caritatea nu poate să dăinuie mult timp fără un cadru legal, de aceea, pentru a păstra unitatea şi fidelitatea faţă de scopul iniţial, încep să se gândească la un regulament. Secretarul Conferinţei, François Lallier, redactează primul Regulăment care v-a fi supus discuţiilor timp de mai multe săptămâni şi va fi aprobat pe 8 decembrie 1835. Acest text reglementează toate aspectele vieţii Conferinţei: motivaţiile, caracterul laic, modul de derulare al întâlnirilor, responsabilitaţile, sărbătorile, precum şi condiţiile de primire a noilor membrii.
Acest regulament este compus din două părţi: Introducerea sau dispoziţii generale care este scrisă de domnul Bailly şi regulamentul propriu-zis, întocmită de Secretarul Conferinţei François Lallier.
La o lectură atentă al dispoziţiilor generale se observă o foarte mare asemănare între această introducere şi primele două capitole din Regula Comună scrisă de Sfântul Vincenţiu de Paul în 1658 pentru Preoţii Lazarişti. Ştim că Emmanuel Bailly în tinereţe a vrut să devină preot lazarist şi a trăit o perioadă cu ei, deci a studiat învăţătura şi viaţa Sfântului Vincenţiu de Paul. De aici putem deduce că domnul Bailly cunoştea bine carisma vincenţiană.
Textul introductiv al regulamentului descrie natura şi spiritualitatea Conferinţei, o spiritualitate profund vincenţiană, prezintă scopul, motivele, mijloacele şi relaţiile între membrii asociaţiei.
Observăm că încă de la început, s-a dorit clarificarea scopului Conferinţei: este vorba de o mişcare de pietate creştină, care vrea să practice Evanghelia, să urmeze învăţătura Bisericii şi exemplul sfinţilor. Modelul de viaţă este Isus Cristos, iar membrii se vor strădui să-l imite. Membri au datoria inainte de toate să se susţină reciproc în practicarea vieţii creştine prin exemplu şi cuvânt.
Textul precizează că este vorba de o asociaţie laică ce lucrează în Biserică, şi nu mai cu acordul Ei. Conferinţa participă la misiunea universală a Bisericii prin trăirea credinţei şi practicarea carităţii. Există o ordine firească a motivelor pentru care primii tineri s-au angajat în Societate: mai întâi este vorba de trăirea credinţei prin mărturie publică şi apărarea dogmelor, această mărturie va fi credibilă şi autentică dacă este susţinută de trăirea şi practicarea carităţii. Conferinţele nu s-au vrut un soi de asociaţie de voluntari gata să ajute pe oricine. Primii membri s-au angajat în opere de ajutorare pentru că au vrut să practice credinţa, au vrut sa arate tuturor credinţa lor în Isus Cristos, erau conştienţi că ”credinţa fără fapte e moartă”.
Pentru a putea duce la bun sfârşit o asemenea misiune, membrii trebuie să practice virtuţiile care sunt propuse de Evanghelie. Găsim enumerate cinci virtuţi, aceleaşi pe care Sfântul Vincenţiu le recomandă preoţilor lazarişti în Regulă Comună : umilinţă, simplitatea, blândeţea, mortificarea şi zelul pentru mântuirea sufletelor. Practicarea acestor virtuţi face posibilă ca mărturia de credinţă să fie credibilă, susţine membrii în trăirea credinţei şi ajută săracii să aibă încredere în cei care vor să-i ajute.
La început membrii se cunoşteau foarte bine, odată cu creşterea numărului apar şi unele neînţelegeri. Noii membri nu sunt numaidecât prieteni cu cei care îi propun, ci mai degrabă colegi şi cunoştinţe, prin urmare nu se cunosc prea bine. De aceea se recomandă să fie acceptaţi doar ”candidaţi demni de încredere”, care sunt capabili să ducă o viaţă creştină şi sunt statornici.
Referitor la relaţiile ce trebuie să existe între membrii, autorul reia recomandările date de Sfântul Vincenţiu de Paul preoţilor misionari: respect reciproc, atenţie, înţelegere, exemplu bun, evitarea invidiei. Accentul este pus şi pe relaţia de prietenie care trebuie să exite între confraţi. ”Prietenia ne va ajuta să ne acceptăm greşelile unii altora” Unitatea şi prietenia dintre membrii va reprezenta mărturia creştină a Conferinţei.
Trebuie precizat faptul că această introducere la Regulament, chiar dacă nu indică sursa de inspiraţie, în repetate rânduri face referire la Sfântul Vincenţiu, invită membrii să-l cinstească şi să urmeze calea arătată de el.
Partea a doua a regulamentului conţine 36 de articole repartizate în cinci părţi:
Această parte este instrumentală, sau administrativă descrie clar condiţiile în care ia fiinţă o conferinţă, sunt admişi noii membri şi activităţile pe care le desfăşoară, stabileşte apoi modul în care este organizată o conferinţă, cine o conduce şi responsabilităţile fiecărui membru urmând apoi descrierea amănunţită a desfăşurării întâlnirii cu rugăciunea de început, lectura spirituală, citirea procesului verbal, prezentarea cazurile, discuţii, soluţii, ofertă personală şi rugăciunea de final. Următoarele articole stabilesc cine deţine autoritatea atât în cadrul Conferinţei locale cât şi la nivel general şi modul în care sunt aleşi sau numiţi cei din conducere. Ultima parte precizează că sărbătorile Societăţi sunt: Neprihănita Zămislire a Fecioarei Maria (8 decembrie) şi sărbătoarea Sfântul Vincenţiu de Paul (27 septembrie).
Concluzie
Precum am văzut mai sus, regulamentul stabileşte clar motivele pentru care membrii s-au angajat în această mişcare: să-l urmeze pe Isus Cristos şi să-l slujească în persoana săracilor, exprimându-şi sprijinul şi adeziunea faţă de Biserică prin trăirea şi asumarea misiunii de creştin laic angajat. ”Este vorba de o organizaţie catolică formată din laici voluntari, ce doresc să-l urmeze pe Cristos şi să-l slujească în cei aflaţi în nevoi dând astfel mărturie despre iubirea eliberătoare a Domnului plină de tandreţe şi milostivire”. (Regulăment 1.1 si 1.2)
Pentru a putea corespunde acestei vocaţii membrii se folosesc de Cuvântul Domnului, exemplul sfinţilor şi învăţăturile Sfântului Vincenţiu de Paul. Fiecare botezat este chemat la sfinţenie, vincenţienii urmează calea sfinţenie prin viaţă de rugăciune şi reflecţie individuală şi comunitară, vizitarea şi ajutorarea săracilor şi participarea la întâlniri.
Acest regulament a fost de mai multe ori modificat şi adoptat cerinţelor şi dezvoltării SSVP, în 1839 s-a creat şi s-a inclus în regulament structura consiliului General.
In 1845 papa Grigore al XVI-lea a aprobat regula şi a recunoscut înfiinţarea societăţii Sfăntul Vincenţiu de Paul.
În timpul vieţi lui Frederic conferinţele se înmulţesc foarte repede în Franţa dar şi în afara ei. Frederic scrie referitor la această expasiune în 1841 : « iată opt ani decând s-a format prima conferinţă la Paris, noi eram şapte, iar astăzi numărul nostru depăşeşte 2000 de tinerii ». Iar în 1845 scria : « această societate fondată acum doisprezece ani de către şapte tineri motivaţi, numără astăzi 10.000 de memri aflaţi în 133 de oraşe din mai multe ţări ca: Anglia, Belgia, Italia, Scoţia, Irlanda… şi alte ţări ».
Fratele Celestin
Frate lazarist
