SVP Romania

FREDERIC OZANAM - OMUL RĂBDĂRII ÎN SUFERINȚĂ        

 

            Introducere

            În fața suferinței aproape orice om își pune întrebarea: ''De ce?''. Răspunsul poate fi găsit numai în Biblie, mai exact în sacrificiul suprem al lui Isus, care a suferit pe cruce pentru ca noi, oamenii, să ne putem bucura, aici pe pământ, și mai apoi, pe veci, în Paradis.

            Omul își desfășoară întreaga viață între două râuri de lacrimi: la naștere, ca și înaintea morții, plânge. Aceste două momente reprezintă pilonii care susțin curcubeul suferinței. Este vorba de curcubeu pentru că, într-adevăr, suferința este pentru fiecare dintre noi multicoloră: există suferința fizică, spirituală, psihică etc., în funcție de cauze și de partea afectată.

            Orice om, ba chiar orice creatură, suferă, aici pe pământ. Chiar dacă, prin absurd, nu ar avea nici un motiv, omul își provoacă singur suferința. Cu alte cuvinte, suferința este un element fundamental al vieții oamenilor. Aceștia au ocazia să-i consacre lui Dumnezeu suferința, și astfel să ajungă în Paradis și chiar în constelația sfinților din calendar. Este un adevăr de credință: fără suferință nu există sfințenie. Oamenii care au știut să fie răbdători în suferință au primit la sfârșitul vieții pământești cununa biruinței. Printre aceștia se numără și Frederic Ozanam. Acesta este venerat ca fericit nu pentru marea sa capacitate intelectuală, nici pentru studiile și operele sale, nici pentru că a fost un profesor impecabil, nici pentru că a avut relații la nivel înalt cu diferite personallități ale timpului, ci pentru că a fost răbdător în suferință. Tocmai despre această atitudine a sa în suferință voi trata în continuare.

Frederic Ozanam în fața suferinței

            Cu siguranță atitudinea lui Frederic în fața suferinței a fost o consecință a exemplului pe care l-a primit din partea părinților. Tatăl, medic în Milano, obișnuia să-i consulte gratis pe bolnavi; mama nu s-a lăsat mai prejos și îi vizita deseori pe bonavii îngrijiți de soțul său. La un moment dat, medicul Ozanam i-a interzis soției să viziteze bolnavii care locuiau la un etaj superior decât al patrulea, din cauza astmului de care aceasta suferea. Dar mama fericitului i-a impus aceeași regulă soțului său, din cauza amețelilor de care acesta suferea când era la înălțime. Dar iubirea de aproapele a învins și astmul femeii și amețelile bărbatului, astfel că, într-o bună zi s-au întâlnit, fără să știe unul de celălalt, la căpătâiul unui bolnav care locuia la etajul șase. Au zâmbit unul către celălalt și s-au iertat reciproc.

            ''Boala'' de a-i ajuta pe alții, indiferent la ce etaj locuiesc, nu este numaidecât ereditară, dar în cazul acestei familii se poate spune că fiul Frederic a fost ''molipsit'' de părinți cu virusul grijii față de aproapele.

            Student la drept, în Paris, Frederic a propus, încă de la prima întâlnire (1833) a fondatorilor Conferințelor Sf. Vincențiu, ca bolnavii și săracii să aibă un loc aparte în activitățile noii asociații. După ce și-a desăvârșit doctoratul în drept (1836), Frederic Ozanam s-a stabilit la Lyon, unde a desfăşurat activitatea de avocat, apărându-i în mod special pe săracii recomandați de Asociația Sf. Vincențiu.

            Ajutorul acordat săracilor și bolnavilor a continuat și după 1841, când a fost invitat să predea la Sorbona (Paris), ca urmare a succesului cu care și-a susținnut în 1839 teza de doctorat în litere. Noutatea era că acum, la Paris, săracii și bolnavii, primeau un dublu ajutor, întrucât soția lui Frederic, Amelia Soulacroix, era la rândul său o adevărată creștină.

            Volumul de muncă intelectuală, dar și fizică, i-au slăbit sănătatea (rinichii) atât de mult, în ciuda vârstei tinere, încât Frederic a ales să urmeze, în anul 1853, unele tratamente în Italia, la Antignano (Pisa). Aici a avut-o alături pe soția sa, Amelia, care a fost o însoțitoare perfectă pe calea suferinței.

 

CARTEA BOLNAVILOR  de  FREDERIC OZANAM

 

Mărturia Ameliei Ozanam Soulacroix

 

„et sub cruce Hozanna!”[1]

 

            În acel timp, Ozanam era îngrijorat de boala care îi afecta încet-încet rinichii, boală asupra căreia nici clima cea mai bună, nici cele mai puternice leacuri nu aveau nici o influenţă. El trăia speranţa vagă a unei vindecări aparente, care era mereu urmată de reveniri ale bolii, în forme mai grave. El a ştiut astfel să trăiască în nesiguranţă, între viaţă şi moarte, din ce în ce mai recunoscător şi resemnat.

            Sfânta Scriptură a fost pentru el hrană zilnică, şi în ciuda nenumăratelor ocupaţii, el citea în fiecare dimineaţă un fragment dintr-o Biblie scrisă în greacă. Aici a găsit susţinere în timpul tinereţii, iar când au venit zilele de suferinţă, când boala i-a cuprins corpul, sufletul său se împrospăta şi se întărea chiar cu acele gânduri cu care îl hrănise.

            Astfel, în timp ce suferea cumplit, în trista iarnă trăită la Pisa, el a citit de la un capăt la altul Biblia, citind din ea zilnic ore în şir; de fapt, asta făcuse toată viaţa. În acea perioadă, gândul său se îndrepta spre toţi aceia care sufereau ca el, şi însemna pasajele din Biblie care îi puteau mângâia pe bolnavi[2]. Astfel, Frederic Ozanam îşi descărca imensa tristeţe în faţa lui Dumnezeu, făcând diverse rugăciuni, prea frumoase şi prea puternice pentru a nu le face cunoscute şi altora. El era exilat[3], pentru că simţea cum moartea este din ce în ce mai aproape de el, care era un iubitor de viaţă, sătul de cele pământeşti; în ciuda amărăciunii sufletului, în ciuda faptului că era sleit de puteri, buzele sale nu au murmurat deloc: ele nu se mişcau decât pentru a binecuvânta! 

(Proiect pentru o mărturie oficială) 

Fragment din relatarea pe care Amelia Ozanam a prezentat-o părintelui Lacordaire cu privire la ultimele zile de viaţă ale soţului său

 

[…] Pe măsură ce boala avansa, pioşenia sa se mărea tot mai mult, şi eu vă pot asigura că el trăia necontenit în prezenţa lui Dumnezeu. La Pisa, unde el a trăit ultima sa iarnă, el citea în fiecare dimineaţă Biblia, până când a terminat-o de la cap la coadă, fiind obligat să stea la pat. În acelaşi timp, el nota toate pasajele care vorbeau despre boală, compunând astfel o carte a bolnavilor. El simţea o mare bucurie, când se gândea la faptul că această muncă a sa îi va mângâia pe bolnavii care, ca şi el, suferă. Această lectură îl emoţiona atât de mult, încât el vorbea timp de multe ore despre ceea ce citea. Acest lucru îmi aducea multă fericire, şi era un mare ajutor în timp ce îl îngijam, căci trupul său sărac era umflat şi trebuia mereu să-l masez pentru ca sângele să poată circula normal. Dar el era amărât din cauza faptului că în felul acesta eu oboseam foarte tare şi pentru că eu însămi trebuia să-l îngrijesc.

            Atunci când aduceam vorba despre psalmi sau despre Cartea lui Iov, el pierdea noţiunea timpului şi vorbea despre acestea în mod sublim. Această lectură a Bibliei îl păstrunsese cu totul, şi dorea să pună în practică mereu ceea ce citea. Când mă apropiam dimineaţa de patul său, deseori el îmi spunea, înainte de orice alt cuvânt, un verset din Biblie.

            Îmi repeta deseori acest verset: „Este scris în sulul Cărţii că eu voi face voinţa ta, Dumnezeul meu! Eu am vrut aceasta şi eu am pus legea ta în centrul inimii mele”.

            Aş vrea să pot exprima, dar nu pot, armonia şi pacea care exista în mica noastră locuinţă din Antignano, în timpul ultimelor două luni de viaţă a preaiubitului meu soţ. Îmi amintesc de acele seri în care săracul meu prieten se aşeza pe marginea balconului pentru a admira soarele care apunea în spatele vechiului port. Număram micile ambarcaţiuni care brăzdau, în toate direcţiile, marea, pe care el o iubea nespus de mult! Spunea din suflet mari şi frumoase cuvinte despre lucrările lui Dumnezeu, despre iubirea pe care noi trebuie s-o avem faţă de cel care a binevoit să ne dăruiască toate aceste lucruri.

            Întruna din sere, în care noi eram trişti, dar calmi,  l-am întrebat care era cel mai mare dar al lui Dumnezeu; el mi-a răspuns că acesta era pacea inimii, pentru că fără această pace omul poate avea toate lucrurile fără însă a fi fericit, şi că numai cu ajutorul acestui dar, el putea să depăşească toate greutăţile şi să se apropie senin de moarte.

            Într-o zi, pe când îmi vorbea despre operele sale neterminate, spunea: „dacă ceva mă consolează, chiar dacă voi părăsi pământul înainte să-mi fi teminat ceea ce  aş fi vrut să scriu, acest lucru este faptul că eu am lucrat nu pentru a fi lăudat de oameni, ci pentru a sluji Adevărul. […]

            El avusese mereu o mare teamă de judecata lui Dumnezeu, dar spre sfârşitul vieţii, acestei frici i-a urmat o stare de calm admirabil şi o mare încredere în mila lui Dumnezeu. […]

            În aceste săpămâni am văzut parcă un alt om, pe care eu  nu-l cunoşteam; acest lucru mi-a produs o mare bucurie. […]

            Tutuşi, această atitudine nu era una orgolioasă, pentru că modestia sa nu a fost niciodată atinsă de mândrie. Cu 15 zile înainte de moarte eu i-am citit o scrisoare pe care mi-a trimis-o unul dintre prietenii săi, care era plin de afecţiune şi de admiraţie faţă de el. El s-a arătat foarte trist şi mi-a spus: „Oamenii m-au lăudat prea mult, sper ca dreptatea lui Dumnezeu să nu fie mai severă decât oamenii!”.

            Sacrificiul vieţii sale a fost dureros pentru soţul meu preaiubit. Totuşi, din momentul în care acesta a înţeles clar voinţa lui Dumnezeu, el a făcut acest sacrificiu cu generozitate.

            Când a avut, în luna mai a anului 1852, acea pleurezie care l-a dus pe marginea mormântului, el repeta mereu: „Dumnezeul meu, cum vrei tu, când vrei tu, şi acum dacă vrei!”.

            Sănătatea sa s-a restabilit de mai multe ori, aproape complet. El credea că Dumnezeu îl redă vieţii, şi simţea o mare bucurie, pentru că l-a lăsat pe Dumnezeu să măsoare preţul a tot ceea ce el a făcut pe pământ şi pentru suferinţele sale. […]

            Îi plăcea să vorbească despre moartea sa, dar deseori nu voia să facă acest lucru, pentru a nu-mi face rău. Când eu voiam să-i alung melancolia, eu începeam să-i vorbesc despre ceea ce am citit în cugetările sale, iar el simţea o mare consolare şi o mângâiere infinită, care îi alungau marea tristeţe a sufletului şi pentru aceasta îmi mulţumea cu mare duioşie. Atât timp cât pericolul era departe, noi vorbeam deseori despre moartea sa, dar când aceasta se apropia noi nu am mai îndrăznit să facem acest lucru, temându-ne ca nu cumva să ne pierdem curajul. […]

            Când a trebuit să părăsim Antignano pentru a ne îmbarca, în momentul în care şi-a lăsat casa în care el a suferit atât de mult în ultimele două luni, a ridicat braţele spunând: „Dumnezeul meu, îţi mulţumesc pentru toate supărările şi suferinţele pe care mi le-ai dăruit în această casă, care servesc la ispăşirea păcatelor mele”. Eu am căzut în genunchi, iar el m-a ridicat cu bunătate şi strâns în braţe spunându-mi: „Eu îi mulţumesc, de asemenea, pentru toate mângâierile pe care mi le-a dăruit”. […]

            […] Începând cu acest moment, el a slăbit atât de rapid, încât părea că îşi dă sufletul în fiecare moment. Cele trei zile cât a mai trăit, el s-a refugiat întrun somn dulce, calm şi fără suferinţă, din care el nu ieşea decât pentru a ne spune câte un cuvânt, total conştient, mulţumindu-le tuturor fraţilor săi pentru grija purtată, spunând vorbe frumoase mamei sale; şi-a sărutat fiica şi a binecuvântat-o.

            Părintele Pignatel îi spunea: „Curaj, fiul meu, să ai încredere în Dumnezeu!”; el răspundea cu calm: „De ce m-aş teme de Dumnezeu? Eu îl iubesc mult!”.

 

MEDITAŢII SCRISE DE FREDERIC OZANAM

-          roadele bolilor sale morale, fizice şi sociale – 

 

Lyon, 15 ianuarie1831, către Hipolit Fortoul şi Claudiu Huchard

            Sufletul este mult mai liniştit când trupul este odihnit, şi poate fi cunoscut cu mai multă uşurinţă, perseveranţă şi rod, atunci când durerea nu vă asediează de dimineaţa până seara cu supărările ei.

 

Paris, 18 decembrie 1831, către Ernest Falconnet

            Ai grijă să nu te descurajezi; descurajarea înseamnă moartea sufletului.

 

Lyon, 5 novembre 1836, către Francisc Lallier

            Vă mărturisesc că este o nebunie ca cineva să-şi piardă timpul pentru a aduna lucruri care nu îi vor fi de folos; chiar dacă el adună pentru copiii săi, tot nebunie este.

            Într-una din opere, Dante spune despre diavol că el este o fiinţă foarte vicleană, şi acest lucru este adevărat. Din cele mai lăudabile principii, el ştie să ajungă la cele mai fatale rezultate, şi tocmai de aceea el acţionează asupra sufletelor serioase şi drepte. Din umilinţă el face tristeţe, din zel el face dezgust pentru viaţă. Dacă cineva meditează, diavolul îi face să viseze, iar pe cel visător îl face să se plictisească, îl conduce spre criză şi spre lene. […]

            Da, noi suntem slujitori nevrednici; dar noi suntem slujitori, iar salariul îl vom primi numai dacă vom lucra în via Domnului, fiecare în domeniul său. […] Să ne rugăm unii pentru alţii, dragul meu prieten, pentru a scăpa de necazuri, de tristeţe şi de neîncredere.

            

Lyon, 13 novembre 1836, către Louis Janmot

             … se pare că noi trebuie să vedem pentru a iubi, iar noi nu-l putem vedea pe Dumnezeu decât cu ochii Credinţei, dar Credinţa noastră este atât de slabă! Dar pe oameni, pe săraci, noi îi vedem cu ochii trupului, ei sunt aici şi noi putem să ne punem mână în rănile lor, şi urmele coroanei de spini sunt vizibile pe fruntea lor, iar aici necredinţa nu-şi mai poate găsi locul, iar noi ar trebui să cădem la picioarele lor şi, împreună cu apostolul, să le spunem: „Domnul meu şi Dumnezeul meu. Voi sunteţi maeştrii noştri iar noi vom fi slujitorii voştri. Voi sunteţi pentru noi acea imagine sacră a acelui Dumnezeu pe care noi nu îl vedem, şi neştiind cum să-l iubim într-un alt mod, noi îl vom iubi în persoanele voastre”.

 Lyon, 2 iunie 1837, către Jean-Jacques Ampère, care era în doliu, la fel ca şi Frederic, după moartea tatălui

            Supărarea despre care îmi scrieţi mă asigură anticipat că şi în acest an vom fi în comuniune de tristeţe: este o mângâiere puternică aceea că nu eşti singur în suferinţă.

 Lyon, 4 iunie 1837, către Léonce Curnier

            La ce mi-ar fi de folos, dragul meu prieten, să îţi reţin atenţia cu durerile mele, dacă eu nu fac decât să te întristez cu naraţiunile mele; oare n-ar fi o plăcere dureroasă aceea care face din prietenie o împărtăşire de nenorociri? Dar când aceste dureri sunt descărcate într-o inimă iubitoare şi totodată credincioasă, atunci se naşte rugăciunea.

 

Lyon, 17 mai 1838, către Francisc Lallier

            … cine mă va elibera de rău dacă nu acela căruia noi îi cerem să ne elibereze de rău? Să cerem împreună şi vom primi.

 

Paris, 6 februarie 1841, către logodnica sa Amelia Soulacroix

            … mă asiguri de un gând care de acum înainte va fi mereu în mine. Aşadar, domnişoară, tu faci un gest pe care Dumnezeu v-a trebui să-l bincevânteze, El care nu îl lasă fără recompensă pe cel care oferă unui sărac un pahar de apă, şi nici pe cel care varsă o lacrimă împreună cu cel care suferă din cauza nenorocirilor. Repetă-mi încă o dată această asigurare binefăcătoare, […] pentru că sufletul nu se hrăneşte cu pâine, ci cu cuvinte şi datorită cuvintelor el poate să trăiască frumos timp îndelungat.

  

Paris, 28 februarie 1841, către logodnica sa Amelia Soulacroix

            Aceste rugăciuni de soră nu ar fi cele pe care le doreşte şi Dumnezeu, dacă ochii ar rămâne uscaţi. Nu, nu, energia morală nu înseamnă nicidecum ariditate şi impasibilitate; ea este puternică, fără a fi înţepenită, şi se descoperă după ce a fost bine formată.

 

Paris, 14 martie 1841, către logodnica sa Amelia Soulacroix

            Mi s-a confirmat acum un vechi şi mişcător proverb: “La oaia tunsă, Dumnezeu trimite vântul cu măsură”, […] Azi dimineaţă eu am avut fericirea să mă împărtăşesc, şi ştii bine că nu te-am uitat în rugăciunea mea. Aşa mă simt mult mai bine; încerc sentimentul unui om care simte fericirea unei convalescenţe.

 

Paris, iulie 1842, Discurs la Cercul catolic din Luxemburg (Scrisori 1912 – T.2)

            Credeţi voi că Dumnezeu le-a dat unora să moară in slujirea civilizaţiei şi a Bisericii, altora le-a dat sarcina de a sta cu mâinile în buzunar, sau să se culce pe o ureche?

 

Paris, 29 ianuarie 1845, către Dominic Meynis

            Speranţa! Greşeala multora dintre creştinii de azi este că ei speră puţin. Ei văd în fiecare bătălie, obstacol, ruinarea Bisericii. Ei sunt ca apostolii în barcă, în timpul furtunii: ei uită că Mântuitorul este în mijlocul lor.

 

Paris, 22 februarie 1848,către Teofil Foisset

            Timpul mi-a permis să-mi găsesc forţa necesară pentru a relua proiectul de care vă vorbeam. Eu îl voi lăuda pe Dumnezeu, dacă îmi va da puterea să mă cufund total în aceste frumoase cercetări. Va trebui să-l laud, de asemenea, atunci când El mă va condamna să nu mai lucrez, ca în prezent, chiar dacă pe anumite perioade şi cu penibile avantaje.

 

Paris, 15 martie 1848, către fratele său, părintele Alfons Ozanam

            Să nu ne preocupăm prea mult de ziua de mâine şi să nu spunem: “Ce vom mânca şi ce ne vom îmbrăca?”. Să avem curaj şi să căutăm dreptatea lui Dumnezeu şi binele ţării şi restul ne va fi dat pe deasupra. Dar iată ca m-am găsit să fac un discurs lung unui orator.

 

Paris, 15 septembrie 1848, “L’Ere Nouvelle”, nr. 151, Oamneilor din Bien

            Cetăţeni de toate condiţiile,

            Voi cărora dificultăţile timpului nostru v-au scăzut averea pe care o aveaţi în plus, şi voi care nu aveţi strictul necesar, voi puteţi mai mult decât ceilalţi să remediaţi răul pe care îl cunoaşteţi. Toţi cei care au experienţa binefacerii publice ştiu că săracii sunt ajutaţi întotdeauna, cel mai bine, tot de către săraci.

 Paris, 3 noiembrie 1849, către Iosif Arthaud

            … înainte de toate, dragul meu prieten, roagă-te pentru mine, pentru ca, dacă Dumnezeu nu va mai voi ca eu să-l slujesc muncind, eu să mă resemnez la faptul că trebuie să-l slujesc prin suferinţă. 

Paris, 10 septembrie 1850, către fratele său Carol Ozanam, cadet

            Există în viaţă anumite momente de fericire, foarte scurte şi foarte intense, care pot recompensa ani de suferinţă.

 

Părintele Doboș Fabian