Frederic Ozanam – omul credincios
În Scrisoarea apostolică Porta fidei, papa Benedict al XVI-lea ne invită să privim la aceia care ne-au precedat pe drumul credinţei şi ne-au arătat"frumuseţea de a-l urma pe Domnul Isus întotdeauna şi pretutindeni : în familie, în profesie, în viaţa publică, în exercitarea carismelor şi activităţilor la care au fost chemaţi”. ”Prin credinţă, ei au promovat acţiunea în favoarea dreptăţii pentru a exprima însuşirea concretă a Cuvântului Domnului, venit să vestească eliberarea de asuprire şi un an de har pentru toţi”. (Porta fidei nr.13)
Vă invit acum să privim împreună la mărturia de credinţă dată de fericitul Frederic Ozanam pentru ca exemplul său de viaţă să întărească credinţa noastră şi angajamentul nostru în favoarea celor săraci. ”Credinţa creşte atunci când este trăită ca experienţă a unei iubiri primite şi atunci când este comunicată ca experienţă de har şi de bucurie. Ea ne face rodnici pentru că lărgeşte inima în speranţă şi permite să oferim o mărturie capabilă să genereze : deschide inima şi mintea celor care ascultă ca să primească invitaţia Domnului de a adera la cuvântul Său pentru a deveni discipolii Săi” ne spune acelaşi document. (Porta fidei nr.7) Pornind de la acest citat, aş vrea ca împreună să privim la mărturia de credinţa a fericitului Frederic Ozanam care a început printr-o ”experienţă a unei iubiri primite”, transformâdu-se mai apoiîntr-o ”experienţă de har şi de bucurie” pentru a deveni o veritabilă ”mărturie capabilă să dea viaţă”.
- Credinţa – experienţă a unei iubiri primite
Ştim cu toţii că Frederic Ozanam s-a născut într-o familie ”credincioasă” care a reuşit să dea dovadă de convingerile religioase, atât prin cuvânt cât şi prin faptă. Părinţii săi, proveniţi la rândul lor din familii credincioase, s-au străduit să transmită copiilor lor credinţa creştină împreună cu valorile, bucuriile şi exigenţele ei. Doctorul Ozanam, îşi desfăşura programul zilnic între spitalul public şi casele săracilor pentru a-i ajuta pe toţi care solicitau prezenţa lui, iar soţia lui participa alături de alte doamne la supraveghere săracilor muribunzi. Familia trece prin multe momente de suferinţă (moartea prematură a mai multor copii) însă credinţa o ajută să depăşească aceste momente, iar cei trei copii rămaşi în viaţă (Alphonse, Frederic şi Charles) vor creşte într-o familia în care domneşte pacea, armonia şi iubirea. Rugăciunea în familie, citirea Bibliei, participarea la sacramente, ajutorarea săracilor sunt experienţe care au marcat copilăria lui Frederic. Pentru familia Ozanam credinţa înseamnă căutarea şi împlinirea voinţei lui Dumnezeu, un Dumnezeu-Iubire care are grijă de toţi oamenii şi îi aşteaptă pe toţi în Împărăţia lui. Necazurile întâlnite nu sunt percepute ca un blestem sau o pedeapsă din partea lui Dumnezeu, ci ca semn al iubirii sale; copiii decedaţi sunt acum îngeri şi se bucură de compania lui Dumnezeu. Moartea este înţeleasă ca despărţire de cei dragi pentru a fi în comuniune cu Dumnezeu, iar această experienţă îl va ajuta pe Frederic să accepte cu seninătate propria moarte.
Putem vedea aici rolul pe care îl are familia în transmiterea şi trăirea credinţei ca experienţă de iubire. Dumnezeu ne iubeşte nespus de mult, această iubire nu exclude suferinţa şi necazurile, însă deoarece ne simţim iubiţi de Dumnezeu suntem capabili să iubim la rândul nostru şi să-i învăţăm pe cei din jurul nostru ce înseamnă iubirea.
- Credinţa – împărtăşire a unei experienţe de har şi de bucurie
După cum am văzut, Frederic se bucură de o viaţă de familie ”ideală”, însă odată cu vârsta şi pentru a se forma ca om, va trebui să părăsească cuibul şi să facă faţă unei societăţi care propune alte modele de viaţă. Această experienţă este foarte dură, iar tânărul Ozanam la început este confuz, apoi încearcă să adopte aceste noi curente ale societăţii. Urmează o luptă interioară între valorile creştine practicate în familie şi ”valorile” propuse de societate. Care sunt corecte? Care dintre ele conduc la fericire şi împlinire? Pentru a se lămuri, cere sfatul abatelui Noirot, profesor de filozofie. În urma acestei discuţii, Frederic se simte atins de harul lui Dumnezeu, simte bucuria de a fi iertat. Acum este conştient că întreaga viaţă reprezintă o luptă pentru păstrarea credinţei, însă conştientizează şi ajutorul pe care Biserica îl acordă celor care urmează calea credinţei. Totodată vede şi pericolele la care sunt expuşi tinerii de vârsta lui. De aceea caută prietenia, pentru ca împreună să poată ţine piept încercărilor. Cu această nouă experienţă va înfrunta Parisul, ”capitală de egoism, vârtej de patimi şi greşeli omeneşti”. Aici caută persoanele care împărtăşesc aceleaşi convingeri, frecventează cercurile catolice, participă la conferinţe şi dezbateri pe temă religioasă. Student la Sorbona, Frederic împreună cu alţi studenţi sub îndrumarea profesorului Bailly iniţiază «Conferinţele de Caritate», loc privilegiat pentru a împărtăşi cu prietenii bucuria credinţei. Ştim cu toţii că la început Conferinţele erau pur teoretice, membrii se întâlneau mai ales pentru a se sprijini reciproc în trăirea credinţei şi pentru a dezbate împreună anumite teme de istorie, filozofie sau retorică ce pot demonstra superioritatea credinţei şi a religiei faţă de celelalte practici şi ştiinţe. Împreună cu prietenii săi studenţi a vrut să demonstreze că între credinţă şi ştiinţă nu poate să existe nici un conflict, pentru că amândouă, chiar dacă pe căi diferite, tind la adevăr. Îşi va da seama însă mai târziu că credinţa fără fapte e moartă, că poate să demonstreze teoretic frumuseţea şi adevărurile credinţei, dar dacă nu o arată şi printr-o mărturie de viaţă, rămâne fără rod. Împreună cu membrii Conferinţei se angajează în favoarea săracilor.
Observăm că acum punctul de reper nu mai este familia şi credinţa părinţilor, ci este Biserica şi adevărurile de credinţă proclamate de ea, însă societatea în care trăim, precum şi curentele filozofice, politice, culturale sau umaniste pot pune la îndoială sau pot ataca şi Biserica şi adevărurile de credinţă mărturisite. De aceea avem nevoie de comunitate, pentru a ne sprijini reciproc, pentru a aprofunda credinţa şi pentru a împărtăşi bucuria harului. Această comunitate de credinţă nu trebuie să fie închisă, ci trebuie să se deschidă spre ceilalţi. Credinţa trebuie transformată în fapte. Ozanam şi grupul fondator al Conferinţelor au înţeles că ”Credinţa fără caritate nu aduce rod, iar caritatea fără credinţă ar fi un sentiment în voia constantă a îndoielii. Credinţa şi caritatea se cer reciproc, astfel încât una îi permite celeilalte să realizeze drumul său”. (Porta fidei nr. 14)
- Credinţa – mărturie dătătoare de viaţă şi speranţă
Fericitul Frederic Ozanam îşi canalizează întreaga activitate caritativă, didactică, jurnalistică şi chiar politică pentru a-şi mărturisi credinţa şi pentru a apăra Biserica şi valorile ei. În sânul Conferinţelor se străduieşte ca fiecare membru să se simtă acceptat, să-şi poată spună deschis părerea şi să poată da mărturie despre credinţa sa. Mobilizează pe toţi membrii pentru a participa la toate manifestările religioase din Paris şi din localităţile în care există Conferinţe, pentru ca lumea să vadă că există tineri care sunt mândri de credinţa lor. Intervine pe lângă episcopul de Paris pentru a iniţia Conferinţele de Postul Mare la Catedrala Notre Dame, ocazia ca Biserica să-şi prezinte învăţătura în faţa întregului oraş, precum şi să răspundă la întrebările şi frământările tinerilor catolici. El insistă, împreună cu prietenii, timp de doi ani până când episcopul cedează, şi mobilizează toţi cunoscuţii pentru a participa la aceste conferinţe. Spre marea lui satisfacţie, conferinţele ţinute de marele predicator Lacordaire atrag o mare mulţime, peste şase mii de persoane, « fără a lua în seamă femeile», după cum îi scrie unui prieten. În interiorul său ştie că tinerii au nevoie de mărturii vii pentru a-şi continua drumul credinţei şi pentru a putea rezista curentului anticlerical şi antireligios ce domnea în Franţa. Vizitarea săracilor se realizează în aceeaşi viziune : mărturisirea credinţei. Uneori este dezamăgit de indiferenţa săracilor faţă de valorile creştine, însă nu-şi permite nici să-i judece, nici să-i îndepărteze deoarece - ştie că ei îl reprezintă el Domnul nostru Isus Cristos. Ca student la Sorbona şi apoi ca profesor, nu-i este ruşine să-şi arate convingerile religioase şi să le apere. Conferinţele sunt în primul rând un sprijin pentru studenţii din provincie. Îndepărtaţi fiind de familie şi aruncaţi în vârtejul capitalei, Frederic vrea să le ofere ajutor în trăirea credinţei, pentru ca aceştia să nu se simtă singuri şi să nu se lase intimidaţi de ceilalţi cu idei total diferite. Publică numeroase articole în principalele ziare catolice şi nu numai prin care demonstrează frumuseţea credinţei catolice şi bucuria de a crede, dar şi pentru a combate acuzaţiile aduse catolicilor şi Bisericii. Prin tot ceea ce face combate ideea şi nu pe cel care a enunţat-o, condamnă abuzurile şi păcatele, fără a ataca persoana. Era convins că luptă împotriva unor puncte de vedere diferite şi nu împotriva unor persoane. Apără Biserica, valorile ei morale şi adevărurile de credinţă, însă critică atitudinea burgheză a unor clerici, care în loc să fie alături de săraci, să-i ajute şi să-i evanghelizeze, iau partea celor care îi exploatează şi-i nedreptăţesc. Dreptatea socială trebuie să fie nu doar predicată de Biserică, ci trebuie şi practicată de toţi catolicii. Când ziarul catolic în care îşi publică convingerile religioase în legătură cu dreptatea socială este pus sub index, sub acuzaţia că ideile propagate sunt ultraliberale şi periculoase, Frederic se supune fără cârtire, chiar dacă decizia i se pare abuzivă, ceea ce nu se poate spune despre ceilalţi colaboratori. Cu toată energia vrea să apere şi să facă cunoscute adevărurile de credinţă, vrea să demonstreze că omul îşi găseşte plenitudinea vieţii doar în Dumnezeu. Atât prin scrierile sale, cât şi prin activitatea sa directă – îndeosebi cu oamenii săraci, dar şi cu studenţi, profesori, prieteni, familie – Frederic Ozanam a vrut să dea mărturie de credinţa profundă care era în inima lui. Visul lui era să înconjoare lumea cu o reţea de iubire, adică dorea ca întreaga lume să experimenteze iubirea nemărginită a lui Dumnezeu. Această iubire arzătoare pe care o simţea în sufletul său şi care îl făcea să se gândească întotdeauna la aproapele. În ultimele luni de viaţă, deşi foarte slăbit din cauza bolii, insistă pe lângă rectorul universităţii din Siena pentru a înfiinţa o Conferinţă, pentru ca studenţii catolici să poată fi împreună, să se sprijine prin împărtăşirea credinţei lor şi să o trăiască prin practicarea carităţii. ”Putem rămâne nepăsători în mijlocul lumii care suferă şi geme?” Această lume suferindă are nevoie de mărturisitori, de persoane care să întrupeze iubirea nemărginită a lui Dumnezeu.
Concluzie
”Credinţa înseamnă a decide să stăm cu Domnul pentru a trăi cu El. Şi acest "a sta cu El" introduce în înţelegerea motivelor pentru care credem. Credinţa, tocmai pentru că este act al libertăţii, cere şi responsabilitatea socială cu privire la ceea ce credem” ne spune documentul Porta fidei (nr. 10). Fericitul Frederic Ozanam a decis să stea cu Domnul şi să trăiască cu Domnul, de aceea s-a angajat să lucreze în favoarea săracilor. Am văzut că credinţa este un dar pe care Domnul ni-l face prin intermediul familiei şi noi avem datoria de a păstra şi de a mărturisi această credinţă prin cuvânt şi fapte.
”Ce folos, fraţii mei, dacă cineva spune că are credinţă, dar nu are fapte; oare poate credinţa să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt lipsiţi de îmbrăcăminte şi de hrana de toate zilele şi cineva dintre voi le-ar spune: ‘Mergeţi în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă’, dar nu le daţi cele necesare pentru trup, ce folos? La fel şi credinţa, dacă nu are fapte, este moartă în ea însăşi. Dimpotrivă, va spune cineva: ‘Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credinţa ta fără fapte, iar eu îţi voi arăta credinţa cu faptele mele’" (Iacob 2,14-18).
Ca Vincenţieni, suntem chemaţi să trăim credinţa noastră printr-o experienţă efectivă de iubire şi printr-o împărtăşire nemărginită de bucurie pentru a deveni mărturie profundă şirodnică dătătoare de viaţă şi speranţă.
Sora Magdalena
Fiică a Carității
