Consiliul General Internațional al Societății Sfântul Vincențiu de Paul dorește să facă cunoscute personalitățile care au fondat prima Conferință a Societății Sfântul Vincențiu de Paul și care a devenit asociația cunoscută de noi, prezentă în 150 de țări cu peste 800.000 de membri.
,,Frederic Ozanam, în 1831, auzise vorbindu-se despre conferinţele de istorie din piaţa Estrapade, chiar lângă Panteon, unul dintre acele cuvinţele, după expresia vremii, unde studenţii dezbăteau cu fervoare. Aceasta era prezidată de tipograful catolic Bailly, fost membru al reacţionarei Société des Bonnes-Études, pe care o desfiinţase Revoluţia de la 1830. Bailly era inegalabil în a-i repera pe puţinii studenţi creştini susceptibili de a-şi proclama credinţa în mod inteligent şi curajos şi încerca să-i facă să ia parte la adunări furtunoase, în care se înfruntau voltairieni, saint-simonieni, atei şi chiar, lucru mai curând rar în acea vreme, un mahomedan.
Emmanuel Bailly, care prezida conferinţa literară din piaţa Estrapade, a fost, natural, prima persoană spre care s-a îndreptat micul grup. Era un om cu experienţă, ce trecuse de patruzeci de ani şi care se ocupa de studenţii catolici de cincisprezece ani. Proprietar al unui jurnal, fost director al unei pensiuni pentru tineri, mentor al mai multor cenacluri creştine înainte de 1830, el continuă cum putea mai bine activitatea sa de trezire a conştiinţelor după Revoluţie. În micul amfiteatru al fostei sale „Société des Bonnes Études”, dizolvată de Monarhia din iulie, se ţineau conferinţele de istorie. El era preşedintele, însă nu intervenea niciodată asupra fondului, fidel ideii pe care o avea despre rolul său faţă de tineri. Mai mult, îi primea adesea pe membrii grupului catolic în salonul său şi nu se zgârcea să le dea sfaturi minunate.
Filozoful catolic Emmanuel-Joseph Bailly, care nu încetase să se războiască sub Restauraţie pentru a reînsufleţi credinţa studenţilor săi, devenea preşedintele, în timp ce Frédéric era însărcinat să găsească intervenienţii şi să recruteze auditorii. Şedinţele aveau loc în fiecare sâmbătă în faţa unei asistenţe mereu crescânde: şaizeci de persoane se grăbiră în curând în micul local pentru a asculta lectura unor lucrări propuse de conferenţiari de diferite opinii, apoi critica pe care o făcea o comisie desemnată cu acest scop de a face să triumfeze gândirea creştină. „În sfârşit”, explică Ozanam, „un comitet superior era stabilit pentru a da întregii conferinţe un vast impuls, pentru a indica mijloacele de perfecţionare, pentru a face rapoarte generale şi a constata rezultatele muncii comune”
Oare nu s-a încăpăţânat Frédéric până la capăt să-l califice drept fondator al „Societăţii” pe Bailly care, desigur, a prezidat-o câţiva ani, dar la cererea lui Ozanam, şi care n-a fost, de fapt, decât gazda primei conferinţe?
În sfârşit, Lamache scria în 1883, înainte de a muri: Lăsând absolut la o parte orice sentiment de umilinţă creştină, afirm pe cuvântul meu de onoare că, în ceea ce mă priveşte, nu am nici un fel de drept la titlul de co-fondator; că am fost unul dintre primii membri şi că bunul Dumnezeu mi-a dat harul cu totul gratuit de a iubi întotdeauna Biserica şi pe săraci, dar că niciodată nu m-aş fi gândit să formez această primă conferinţă; că Ozanam este cel care primul mi-a vorbit de ea; că el a fost sufletul acestei prime conferinţe, după cum fusese sufletul conferinţei literare ce fusese ocazia primelor mele relaţii cu el; că o foarte mare parte de recunoştinţă se datorează marelui domn Bailly şi că, fără el, fără experienţa şi ajutorul lui, formarea primei conferinţe ar fi rămas poate în starea de veleitate generoasă; dar că, desigur, fără Ozanam această primă conferinţă nu s-ar fi născut.” (Bernard Cattaneo, Fericitul Frederic Ozanam, 1997)
Ana Doboș
în memoria lui Emmanuel Bailly
