Luiza de Marillac (1591-1660)
Sfânta sărbătorită pe 15 martie nu are nimic extraordinar. Dacă aruncăm o privire la viața
ei putem spune că avea toate ingredientele pentru o viață ratată: copilă născută în afara căsătoriei, la vârsta de trei ani este plasată într-o mănăstire, la 12 ani când este mutată într-o pensiune modestă, i se refuză intrarea într-o mănăstire, familia îi aranjează o căsătorie din interes, soțul se îmbolnăvește grav și moare, iar la vârsta de 32 de ani devine văduvă cu dificultăți financiare și un copil cu probleme. Și totuși această femeie a ajuns sfântă, fondatoare și patroana operelor caritative, arătându-ne că Dumnezeu are un plan de iubire cu fiecare dintre noi și că ”lui Dumnezeu nimic nu-i este cu neputință” dacă omul se lasă atins și modelat de harul și iubirea sa.
Alături de surori dobândește sensibilitate față de voința lui Dumnezeu, iar viața de la pensiune o face să simtă greutățile vieții. Căsătoria o introduce în înalta societate unde-i întâlnește pe marii spirituali ai vremii. Fire foarte sensibilă, Luiza caută să înțeleagă motivul suferințelor ei, se simte vinovată și crede că Dumnezeu o pedepsește. Pentru a-l ”îmbuna” se roagă mult și postește, ba chiar vrea să-și abandoneze soțul bolnav și copilul, pentru a fi cu totul la dispoziția Domnului. În timpul frământărilor și a îndoielilor Dumnezeu îi trimite o lumină și Luiza înțelege că nu este singură și că Domnul îi va trimite pe cineva care să o ajute să împlinească voința lui.
Deoarece confesorul ei lipsea din Paris, Luiza se vede nevoită să apeleze la Vincențiu de Paul, preot binecunoscut în mediul parizian mai ales pentru activitatea sa în favoarea celor nevoiași. VIncențiu vede în Luiza o femeie cu o credință puternică, călită de suferință, foarte sensibilă și preocupată să împlinească în toate voința lui Dumnezeu. Mai întâi îi propune să facă parte din asociația doamnelor de caritate și să viziteze săracii, iar apoi îi încredințează animarea tuturor asociațiilor. Sub îndrumarea lui, Luiza devine mai atentă la prezența lui Dumnezeu în aproapele și transformă ajutorarea săracilor într-un un act de credință și consacrare. Când primele tinere se prezintă pentru a se dărui lui Dumnezeu în slujirea săracilor, Vincențiu nu ezită să-i ceară Luizei formarea acestor tinere pentru viața consacrată și slujire și astfel ia naștere Compania Fiicelor Carității.
Luiza se angajează trup și suflet ajutorării și îngrijirii săracilor. Propriile greutăți au transformat-o într-o persoană sensibilă la suferințele celor din jur și atentă la prezenta lui Dumnezeu. Cine putea înțelege mai bine situația săracilor decât cea care s-a simțit abandonată, respinsă, a traversat noaptea îndoielii? Însă cine putea înțelege mai bine iubirea gratuită a lui Dumnezeu decât cea care s-a simțit iubită, aleasă și călăuzită de El? Datorită iubirii lui Dumnezeu, Luiza devine o făptură nouă capabilă să se dăruiască celorlalți printr-o slujire gratuită.
Și astăzi mulți creștini, inspirați de viața ei se angajează să-l urmeze pe Cristos și să-l slujească așa cum a făcut ea împreună cu sfântul Vincențiu de Paul. Familia Vincențiană se străduiește să trăiască idealul creștin printr-o viață de rugăciune și slujirea celor aflați în nevoi. În dieceza de Iași laicii vincențieni se dedică ajutorării aproapelui dând astfel mărturie despre marea iubire a lui Cristos.
”Împarte-ţi pâinea cu cel flămând şi nu întoarce spatele semenului tău. Atunci lumina ta va răsări ca zorile”. (Isaia 58.7)
